Light
Dark

Cauza Mărciulescu și Neacșu contra România. Nevoia de celeritate în procesul penal

Cauza prezentată în continuare merită o atenție sporită tocmai fiindcă este cea mai recentă hotărâre care subliniază o deficiență procedurală sistemică regăsită mult prea frecvent în practicile organelor judiciare române.
durata rezonabila proces penal
  1. Aspecte introductive

Este de notorietate  deja numărul crescut de condamnări ale României în fața Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”), care ocupă un îngrijorător loc 4, (după Rusia, Turcia și Italia) cu 1496 de plângeri admise până la sfârșitul anului 2019. Dintre acestea, 148 de condamnări se referă doar la lipsa de celeritate a procedurilor pe plan intern, iar în alte 46 de cazuri s-a constatat lipsa unei anchete eficace, ca o formă a încălcării dreptului la viață prin nerespectarea obligațiilor procedurale care derivă din acesta [1]. Studierea și simpla prezentare a acestor statistici contribuie la conturarea unor idei clare: România nu doar încalcă drepturile cetățenilor săi în mod repetat, dar omite să găsească soluții pentru evitarea unor încălcări viitoare. Astfel, se perpetuează practici care în mod clar ar trebui modificate, unul dintre cele mai sugestive exemple în acest sens fiind lipsa celerității anchetei penale.

Promptitudinea și rapiditatea cu care se desfășoară o anchetă reflectă gradul de respect pe care autoritățile îl acordă, printre altele, dreptului la viaţă atât al persoanei decedate, dar şi al celorlalte persoane pe care statul trebuie să le protejeze [2]. Chiar dacă această obligație este calificată ca fiind una de mijloace, desfășurarea procedurilor într-o manieră eficace este indispensabilă pentru depistarea circumstanțelor producerii decesului și identificarea vinovaților.

Cauza  prezentată în continuare merită o atenție sporită tocmai fiindcă este cea mai recentă hotărâre care subliniază o deficiență procedurală sistemică regăsită mult prea frecvent în practicile organelor judiciare române. Lipsa celerității anchetei penale, sancționată în repetate rânduri de Curte, asa cum am arătat supra, împiedică buna funcționare a justiției penale în dreptul intern și alterează echitatea procesului, desfășurarea procedurilor judiciare într-un termen rezonabil fiind o garanție importantă a dreptului la un proces echitabil, prevăzut în art. 6 din Convenție.

  1. Obiectul cauzei

În data de 17 noiembrie 2020, Curtea  s-a pronunțat în cauza Mărciulescu și Neacșu c. România [3], constatând încălcarea art. 2 din Convenţia pentru apărarea. drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare „Convenția”), prin nerespectarea  obligației pozitive a statului de a asigura celeritatea anchetei penale, obligație ce decurge din latura procedurală a protecției dreptului la viață.

În fapt, plângerea penală formulată de o  mamă, pentru vătămarea corporală gravă a copilului său, împotriva medicilor care au asistat-o în timpul nașterii, este premisa unei anchete care s-a prelungit pe durata mai multor ani, determinând Curtea să ajungă la această concluzie.

  1. Stare de fapt

Reclamanta a născut în anul 2008 un copil care a suferit o asfixiere provocată de  poziționarea cordonului ombilical, din cauza căreia a fost diagnosticat cu o dizabilitate permanentă care necesita asistență continuă. Un an mai târziu, părinții au depus o plângere penală împotriva medicului și altor membri din personalul medical care au asistat-o pe femeie la naștere, pretinzând ca afecțiunea copilului este rezultatul neglijenței acestora și că dosarul medical al minorului conținea documente false.

S-a deschis o anchetă în acest sens, iar primele expertize medico-legale au arătat că manevrele efectuate în sala de naștere nu au pus în pericol viața mamei sau a copilului. După alți doi ani, un nou raport de expertiză a scos la iveală o contradicție între starea reală de sănătate a copilului, care s-a deteriorat în timp din cauza asfixierii și aparenta evoluție a acestei stări care fusese consemnată în dosarul medical.

Ancheta s-a prelungit cu alte astfel de avize și expertize contradictorii, iar în anul 2016, după multă suferință, copilul a murit din cauza unei pneumonii severe. În urma autopsiei s-a stabilit că numeroasele afecțiuni de care acesta suferea deja au favorizat și au agravat pneumonia și că în lipsa acestora, moartea nu ar fi survenit.

Dupa 9 ani de anchetă, în anul 2018, medicul a fost singura persoană trimisă în judecată pentru ucidere din culpă, întrucât în privința celorlalți membri ai personalului care au contribuit la falsificarea dosarului medical al copilului s-a constatat împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale. În prezent, procesul se desfășoară în continuare în fața instanței de judecată.

  1. Susținerile părților

Reclamanții au susținut că ancheta efectuată de autorități nu a fost promptă și eficientă. Drept răspuns, Guvernul României a încercat să justifice durata lungă a procedurilor prin complexitatea cazului. De asemenea, a evidențiat aspecte precum supraaglomerarea Institutului Național de Medicină Legală, timpul necesar procurorului pentru a se familiariza cu problemele medicale incidente în speță, precum și neprezentarea reclamantei la o examinare esențială pentru emiterea unor expertize medicale.

Referitor la aceste susțineri, reclamanții și-au reiterat afirmațiile și au contestat argumentele guvernului. Refuzul de a se prezenta la examinarea mai sus menționată, se datora  stării de graviditate a femeii, care se temea că procedura respectivă va avea efecte negative asupra sarcinii sale.

  1. Jurisprudență relevantă a Curții

Curtea Europeană  pronunță de cele multe ori decizii bazate pe jurisprudența sa anterioară la care face trimitere. Asftel, din perspectiva rapoartelor de expertiză și a răspunderii personalului medical, Curtea a considerat relevant cazul Eugenia Lazăr contra România [4]. Aici, instanța europeană a ajuns la concluzia că există o încălcare a art. 2 din Convenție pe latura sa procedurală (nu s-a realizat o anchetă penală eficace) din cauză că rapoartele de expertiză utilizate de procuror în timpul anchetei nu erau legal întocmite și nici complet motivate. În plus, s-a accentuat ideea de răspundere civilă a personalului medical pentru prejudiciile aduse pacienților, chiar dacă sunt achitați pe latura penală.

De asemenea, pentru dispoziții referitoare la drepturile pacienților se face trimitere la cauza Ioniță contra România [5], unde este evidențiat dreptul pacientului de a fi informat în legătură cu orice diagnostic, procedură medicală propusă, riscuri implicate și tratamentele alternative existente. Încălcarea acestei obligații de informare poate atrage răspunderea disciplinară și penală a medicului. Curtea mai arată în acest context că în cazul existenței unor rapoarte de expertiză contradictorii este necesară emiterea unui nou raport și că o perioadă de șase ani și jumătate, de la moartea fiului reclamanților până la decizia definitivă a instanțelor naționale, este o durată de timp nejustificată a procedurilor.

  1. Soluția Curții

 Chiar dacă reclamanții au invocat atât încălcarea art. 6 din Convenție (dreptul la un proces echitabil) cât și a art. 2 din Convenție (dreptul la viață), Curtea a considerat că este oportun să examineze plângerea doar din perspectiva art. 2. S-a ajuns la această concluzie luându-se în considerare aspectele relevante din starea de fapt: decesul copilului și încadrarea juridică a faptei medicului stabilită de organele judiciare ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă.

Astfel, Curtea a observat că ancheta penală a respectat o mare parte din cerințele de eficacitate impuse prin propria sa jurisprudență, având in vedere existența rapoartelor de expertiză efectuate la cererea procurorului și numărul martorilor audiați. Mai mult decât atât, părinții au avut acces la probele din dosar și au putut să solicite și o a doua opinie de la un expert independent ales de ei. Cu toate acestea, celeritatea anchetei penale lipsește cu desăvârșire, având în vedere că plângerea a fost făcută acum mai bine de 11 ani, iar in prezent cauza este încă în curs de soluționare în fața instanței naționale. Indiferent de  complexitatea cazului și luând în considerare toate argumentele aduse de statul român, o asemenea perioadă de timp nu poate fi justificată.

Cât despre refuzul reclamantei de a se supune examinării, s-a subliniat că au existat motive temeinice și că expertizele solicitate au fost realizate oricum și în lipsa acestuia.  

O altă consecință esențială a întârzierii anchetei penale a constat în împlinirea termenului de prescripție pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, cunoașterea faptelor și identificarea celor care au falsificat dosarul medical fiind aspecte esențiale pentru clarificarea împrejurărilor în care a avut loc nașterea.

Având în vedere toate aceste elemente, Curtea a considerat că a existat o încălcare de ordin procedural privind art. 2 din Convenție, circumstanțele concrete ale cauzei nefiind de natură să justifice o durată atât de îndelungată a anchetei. Având în vedere prejudiciul moral suferit de reclamanți, simpla constatare a încălcării unui drept nu este suficentă, motiv pentru care statul pârât trebuie să acorde reclamanților suma de 20.000 EUR și cheltuieli de judecată în valoare de 1500 EUR.

  1. Aspecte relevante din dreptul intern

Referitor la viziunea Curții la adresa practicilor statului român, reiterată în repetate rânduri, în mod firesc se ridică un semn de întrebare: există reglementări interne suficiente și mai ales eficiente în legătură cu celeritatea anchetei penale?

Răspunsul va avea ca punct de pornire legea fundamentală, care prevede că „părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil” [6]. De asemenea, în Titlul IV din partea specială a Codului de procedură penală este reglementată contestația privind durata procesului penal (art.4881 – 4886), care completează reglementarea duratei rezonabile a procesului penal la nivel principial din cadrul art. 8 C. pr. pen. Prin intermediul acestei instituții se poate solicita accelerarea procedurii atât în faza de urmărire penală cât și în faza de judecată, dacă se constată depășirea unui termen rezonabil. La soluționarea contestației, durata rezonabilă se va aprecia in concreto, în funcție de criteriile prevăzute de lege: complexitatea cauzei, obiectul, comportamentul contestatorului și a celorlalți participanți, faza procesuală în care se află și alte elemente care ar putea influența întinderea procedurii. Trebuie menționat că noțiunea de termen rezonabil îmbină celeritatea și echitatea pentru a nu se periclita ideea de dreptate. În acest sens, în doctrină s-a afirmat că „severitatea justiției nu ar putea supraviețui într-o procedură expeditivă, care nu ar respecta garanțiile cele mai elementare în strângerea probelor în scopul aflării adevărului [7].”

Fără a dezbate însă în profunzime eficiența acestor reglementări, se poate constata că soluționarea unor cauze într-un termen rezonabil nu coincide cu realitatea faptică,  reprezentând  de multe ori un deziderat intangibil, dovada clară a acestui fapt fiind tocmai numeroasele condamnări ale României la Strasbourg.

  1. Considerații finale

Concluzionând, hotărârea pronunțată de Curte în cauza Mărciulescu și Neacșu contra România învederează o deficiență a  sistemului de justiție intern, care afectează în egală masură atât persoana vătămată, cât și inculpatul. Raportându-ne la cazul expus supra, 11 ani de anchetă echivalează cu 11 ani de incertitudine, teamă și frustrări, atât pentru părinții copilului cât și pentru personalul medical investigat. În plus, trecerea timpului lasă amprente semnificative asupra calității probelor obținute într-un proces și permite uneori nesancționarea celor responsabili ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Considerăm că situația actuală este rezultatul mai multor factori: de la supraaglomerarea organelor judiciare, până la lipsa unor garanții efective în legislația internă. Pentru a se înlătura aceste neajunsuri care persistă de mai mulți ani și pentru atingerea standardelor impuse de Curte, simpla reglementare a contestației privind durata procesului în Codul de procedură penală nu este suficientă. O problemă de o asemenea anvergură, cum este lipsa celerității procedurilor,  impune o soluție care să depășească sfera legislativului. Astfel, pe lângă sancțiuni concrete pentru nerespectarea unui termen rezonabil ar trebui să se asigure un număr suficient de resurse la dispoziția organelor judiciare, raportat la volumul de muncă existent.

Adnotări   [ + ]

1. https://www.echr.coe.int/Documents/Stats_violation_1959_2019_ENG.pdf
2. R. Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului, comentarii și explicații, Ediția 2, Ed. C. H. Beck, 2008, p.87.
3. Hotărârea CEDO din 17 noiembrie 2020, în cauza Mărciulescu și Neacșu contra România, disponibilă la: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-206152.
4. Hotărârea CEDO din 16 februarie 2010, în cauza Eugenia Lazăr contra România, disponibilă la: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-123214.
5. Hotărârea CEDO din 10 ianuarie 2017, în cauza Ioniță contra România, disponibilă la: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-170052.
6. Art.21 alin.(3), Constituția României.
7. Gh. Mateuț, Procedură penală partea general, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p.81.

Distribuie:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Aplică pentru a publica

Dacă vrei să susții excelența în dreptul penal și în același timp vrei să diseminezi informații interesante și originale din domeniul dreptului penal, nu ezita să ne contactezi pentru a publica pe această platformă.

Scrie un mesaj

Informații de contact

Scrie un mesaj

Ultimele Articole