Light
Dark

Despre posibilitatea legalizării eutanasiei în contextul exercitării dreptului la autodeterminare

Legalizarea eutanasiei este un fenomen juridic din ce în ce mai palpabil, întrucât aceasta parcurge, în zilele noastre, un proces anevoios de la incriminare la decriminalizare

I.Definirea eutanasiei

Etimologic, cuvântul eutanasie provine din aglutinarea lexicală a două cuvinte de origine greacă, eu însemnând „bine, bun” şi thanatos însemnând „moarte.” [1]Thanatos este zeul morții în panteonul grecesc, frate cu Hypnos, zeul somnului şi cu luntraşul Charon, cel care realizează trecerea în neființă a sufletor peste râul Styx. [2]Prima utilizare atestată documentar a termenului de eutanasie, a fost identificată în lucrarea istoricului latin Suetonius intitulată „Viețile celor doisprezece Cezari” [3], de asemenea este considerat că împăratul roman Hadrian (76 ‐138 d.Hr.) i‐ar fi cerut medicului său, Hermogene, să apeleze la eutanasie, în cazul său: „Hermogenes este un savant; este chiar un înţelept; probitatea lui este cu mult superioară celei a unui oarecare medic de curte. Va fi să fiu cel mai îngrijit dintre toţi bolnavii. Dar nimeni nu poate depăşi limitele firii; picioarele umflate nu mă mai ţin în timpul lungilor ceremonii romane; mă sufoc; şi am şaizeci de ani.” (s.n.) [4]

Eutanasia reprezință actul deliberat de a suprima viața unui pacient, cu intenția de a îi curma acestuia suferințele cauzate, în mod exclusiv, de boala de care acesta suferă. Posibilitatea legalizării eutanasiei stârnește aprinse dezbateri din perspectivă etică, medicală, juridică şi nu în ultimul rând, religioasă, deoarece aduce în discuție nimic altceva decât limita până la care trebuie exercitată protecția dreptului la viață.[5]

Dreptul la viață se bucură de apărarea legală prin prisma Convenției Europene a Dreptului Omului, conform art.2 al acesteia, cu toate acestea, într-un mod paradoxal, acest principiu fundamental, care constituie însăși condiția indispensabilă și esențială pentru a exercita celelalte drepturi garantate-nu reprezintă un drept absolut.

În anul 1974, a fost publicat „Manifestul eutanasiei”,  acesta fiind semnat de peste 40 de personalităţi, printre care şi laureaţi ai Premiului Nobel. Printre principiile directoare ale acestuia se află credința insurmontabilă în libertatea individuală de a face propriile alegeri prin raportare la viață: „Afirmăm că este imoral să accepţi şi să impui suferinţa. Credem în valoarea şi demnitatea individului, de la care survine necesitatea de a-i permite libertatea de a decide în mod raţional ce să facă cu viaţa sa”, cu alte cuvinte s-a susținut că fiecare persoană are dreptul discreționar de a comite un act de sinucidere.

Astăzi, eutanasia există la nivel legislativ în Olanda, Australia, Belgia şi statul american Oregon. Elveţia a devenit, din punct de vedere metaforic, ţara „turismului sinuciderii”, ca urmare a acțiunilor organizaţiei DIGNITAS de a sprijini sinuciderea asistată a peste 50 de persoane.  

Cu privire la definirea eutanasiei s-au formulat diverse teorii de-a lungul istoriei, punctul tangențial ale acestor teorii fiind posibilitatea de comitere a eutanasiei atât de o manieră comisivă (activă), căt și pasivă (omisivă), conform acestor repere putem califica eutanasia ca fiind un ansamblu de acțiuni și inacțiuni care au ca scop suprimarea vieții pacientului suferind, ținându-se, astfel, cont de interesul superior al acestuia. Cel mai adesea cauza internă a acestor acțiuni/inacțiuni are la bază empatia și compasiunea agentului vizavi de suferința bolnavului.

II.Clasificarea eutanasiei:

1) Luând în considerare existența consimțământului anterior al pacientului, eutanasia poate fi clasificată în trei tipuri: voluntară, nevoluntară și involuntară.

A.Eutanasia voluntară

Eutanasia voluntară este caracterizată de existența consimțămăntului prealabil al pacientului lucid.

B.Eutanasia nevoluntară

Eutanasia nevoluntară se efectuează atunci când acordul pacientului nu este disponibil. Exemplele includ eutanasia copilului, care este ilegală la nivel mondial, dar este decriminalizată în anumite circumstanțe specifice în Țările de Jos, în temeiul Protocolului de la Groningen. [6]

C.Eutanasia involuntară

Eutanasia involuntară se face împotriva voinței pacientului, ne aflăm în ipoteza unei eutanasii involuntare în cazul executării pedepsei capitale a unui condamnat.

2) În funcție de modalitatea de comitere, se face diferențierea între eutanasia pasivă și eutanasia activă:

Eutanasia pasivă implică stoparea administrării tratamentului necesar pentru continuarea vieții sau externarea unui pacient cu motivarea faptului că în cazul acestuia nu se mai pot realiza acțiuni de salvare.

Eutanasia activă se referă la acțiunea directă a agentului și adesea presupune utilizarea de substanțe sau forțe letale, de exemplu: administrarea unei injecții letale sau deconectarea de la aparate.

3) După forma intenției, clasificarea se împarte în eutanasia directă și eutanasia indirectă:

Diferențierea dintre cele două constând în rezoluția incipientă a agentului, dacă de exemplu acesta dorește în mod direct, nemijlocit cauzarea morții, este incidentă eutanasia directă, dar dacă moartea se produce ca urmare a administrării unui surplus de analgezice, va fi incidentă cea de-a doua formă de eutanasie.

III. Evoluția istorică a fenomenului

Încă din cele mai vechi timpuri eutanasia a reprezentat un subiect delicat, aprig disputat, atitudinea societății față de viața membrilor ei a fost variabilă, filosofia greacă a fost favorabilă sinuciderii şi suprimării vieții celor care deveneau o povară pentru societate, susținători ai acestei opinii fiind Platon [7] (427-347 î.Hr) și Socrate (469-399 î.Hr).

Unele izvoare istorice atestă faptul că în Sparta copiii născuți cu malformații erau ucisi, fiind aruncați în prăpastia Kaida, din munții Taiget, cu toate acestea săpăturile arheologice recente în zonele de interes au infirmat aceste informații.

Filosofia greacă a inspirat și practicile în Imperiul Roman, unde nou‐născuții cu handicap erau lăsați să moară, acest obicei s‐a continuat până în cea de‐a doua jumătate a secolului al IV‐lea, fiind ulterior interzis de către împăratul Flavius Iulius Valens (328-378), datorită influențelor creștinsimului.

În accepțiunea iudeo-creștină viața reprezintă cel mai de preț dar ce ne-a fost oferit de către Creator, astfel omul nu poate să își ia viața, indiferent de suferințele și durerile pe care trebuie să le pătimească. Creștinismul a respins orice acțiune sau omisiune prin care s‐ar încerca suprimarea vieții cuiva şi orice modalitate prin care cineva caută să‐şi ia propria viață. Sfântul Toma d’Aquino (cca.1225-1274), călugăr dominican, teolog și filosof a susținut că practica eutanasiei contrazice instinctele noastre naturale legate de supraviețuirea umană.

În secolul al XVI‐lea politicianul și filosoful umanist Thomas Morus (1478-1535) a vorbit de practica uciderii bolnavilor în opera sa „Utopia”, obicei văzut de acesta ca „act de înțelepciune, religios şi sfânt.”

Ulterior, Francis Bacon (1561-1626), creatorul empirismului, în lucrarea sa „Noul Organon”, foloseşte pentru prima dată termenul de eutanasie (εΰ‐θανασϊα) înțelegând prin acesta modul de a muri mai uşor, o moarte bună. [8]Pentru început acest cuvânt desemna eforturile prestate de către medic pentru a-l scuti pe bolnav de suferințele de prisos, apoi înțelesul termenului a evoluat înspre desemnarea uciderii bolnavului din milă, din compasiune.

Conform adversarului fenomenului, oncologul și bioeticianul, Ezechiel Emanuel [9]dezbaterea privind eutanasierea s-a axat pe o serie de elemente cheie, sustinătorii eutanasiei au prezentat patru argumente principale: a) oamenii au dreptul la autodeterminare, și, astfel, ar trebui să li se permită să aleagă propria lor soartă; b)  sinuciderea asistată  poate fi o alegere mai bună decât realitatea de a suferi în continuare; c) distincția între eutanasie pasivă, care adesea este permisă și eutanasia activă d) permiterea eutanasiei nu va duce neapărat la consecințe inacceptabile.

În mod similar, Ezhechiel Emanuel [10] susține că există patru argumente majore prezentate de oponenții eutanasiei: a) nu toate decesele sunt dureroase; b) sunt disponibile alternative, cum ar fi încetarea tratamentului activ, combinate cu utilizarea unei ameliorări eficiente a durerii; c) distincția dintre eutanasia activă și pasivă este semnificativă din punct de vedere moral; și d) legalizarea eutanasiei se va plasa societatea pe o pantă alunecoasă, care va conduce la consecințe inacceptabile.

După anul 1974 s-au conturat trei mari ideologii cu privire la eticitatea eutanasiei:

  1. Primul curent militează pentru prioritatea vieții în fața oricăror altor drepturi.

Această ideologie este puternic inspirată din principiile creștine și moravurile lumii secolului al XX-lea, plasând valoarea existenței fizice mai presus de orice nevoie personală a pacientului, inclusiv dreptul acestuia la autodeterminare.

  1. Al doilea curent este unul moderat care gravitează în jurul constantei unui sfărșit al vieții în demnitate, conform acestei ideologii pacienții aflați în agonie trebuie lăsați să aleagă când și cum și-ar dori sa moară. Astfel, pacientului trebuie să i se garanteze libertatea de a decide cu privire la tratamentul bolii, fiind important ca acesta să aibă parte de empatia și compasiunea celor din jur, este imperios necesar ca acestuia să i se administreze tratamentul adecvat pentru uşurarea suferințelor fizice şi psihice care ar putea deveni insuportabile, chiar dezumanizante.
  1. Aflat la polul opus primului curent, cel de al treilea curent propune ca: în procesul îngrijirii medicale pentru o boală ireversibilă să fie stopat tratamentul pacientului (de ex. oprirea aparatelor de susținere a vieții) permițăndu-i-se astfel să aibă parte de o moarte naturală.

IV. Zorii incriminării eutanasiei în legislația romănă

Aidoma altor sisteme de drept european, problematica legalizării/incriminării eutanasiei are la baza caracterul disponibil/indisponibil al dreptului la viață al unei persoane.

Din punctul de vedere al evoluției legislației române în ceea ce priveşte eutanasia, Codul penal Carol al II‐lea, adoptat în 1936 prevedea la art. 468 alin.(1): „acela care ucide un om în urma rugăminții stăruitoare şi repetate a acestuia, comite crima de omor la rugăminte şi se pedepseşte cu temniță grea de la 3 la 8 ani”; potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol: pedeapsa este închisoarea corecțională  de la 1 la 5 ani, atunci când faptul a fost săvârşit în condițiile alineatelor precedente, sub impulsul unui sentiment de milă, pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane, care suferea de o boală incurabilă  a cărei moarte era inevitabilă din această cauză.” Profesorul Alexandru Boroi precizează faptul că în expunerea de motive se consemnează faptul că art.468 C.pen.1936 „urmărește să înlăture discuțiile din doctrină, după care consimțământul victimei ar anula criminalitatea faptului.” [11]

Prin urmare, conform opiniei legiuitorului de la 1936, eutanasia era prevăzută ca o formă atenuată a infracțiunii de omor[12], pedeapsa fiind mult redusă față de limita maximă de 25 de ani de muncă silnică pe care art.463 o prevedea pentru fapta tipică de omor.

Sub imperiul codului penal de la 1968 fapta atenuată de ucidere la cererea victimei nu a mai fost prevăzută, acesta incriminând în art.174, 175 și 176 faptele de omor simplu, omor calificat şi omor deosebit de grav, iar la art.179 fapta de determinare sau înlesnire a sinuciderii.

Astfel, dacă făptuitorul avea calitatea de soț, spre exemplu, infracțiunea se încadra în prevederile art.175 lit.c) C.pen 1968, reprezentând un omor calificat, iar dacă făptuitorul a mai săvârșit deja un omor fapta va fi tipică potrivit art.176 lit.c) C.pen 1968, omor deosebit de grav.

V.Incriminarea eutanasiei în Codul penal

Codul penal prevede în articolul 190 infracțiunea de ucidere la cererea victimei ca o formă  atenuată a omorului, redefinind, astfel, reglementarea eutanasiei atât pe linia tradiției existente în dreptul român (art.468 C. pen. din 1936), cât și în cea a majorității codurilor europene.

Potrivit art.190 C. pen., infracțiunea de ucidere la cererea victimei constă în „uciderea săvârşită la cererea explicită, serioasă, conştientă şi repetată a victimei care suferea de o boală  incurabilă  sau de o infirmitate gravă  atestată  medical, cauzatoare de suferințe permanente şi greu de suportat” (s.n.) şi se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Incriminarea eutanasiei active în actualul Cod penal insuflă în mentalul colectiv faptul că viața unei persoane nu reprezintă o valoare disponibilă, astfel că în cazul tipicitătii acestei infracțiuni, consimțământul victimei nu operează ca o cauză justificativă în sensul art.22 C.pen., ci reprezintă o cauză legală de atenuare a răspunderii penale. [13]

Această infracțiune are un subiect pasiv special, circumstanțiat, o persoană fizică care suferă de o boală incurabilă sau o infirmitate gravă, cauzatoare de suferințe permanente şi greu de suportat, condiția esențială pentru reținerea infracțiunii de ucidere la cererea victimei și nu a celei de omor o reprezintă atestarea medicală a bolii/infirmității de care suferă pacientul.

Vizavi de titlul marginal al articolului care prevede acestă infracțiune, s‐a optat pentru ucidere la cererea victimei şi nu pentru cea de omor la cererea victimei, ilustrându-se, astfel, prezența mobilului altruist în psihicul autorului, suprimarea vieții persoanei realizându‐se din milă şi compasiune, pentru a evita prelungirea inutilă a suferințelor psihice şi fizice cauzate de o boală incurabilă sau de o infirmitate fizică sau psihică gravă.

Pentru reținerea infracțiunii din art. 190 C.pen se cer a fi îndeplinite o serie de cerințe esențiale legate de conduita şi starea victimei.  

Condițiile cu privire la cererea victimei:

  • cererea trebuie să fie explicită, victima trebuie să îşi manifeste în mod expres voința de a i se suprima viața;
  • cererea trebuie să fie conştientă, fiind necesar ca pacientul să realizeze natura solicitării, semnificația şi consecințele acesteia;
  • cererea trebuie să fie serioasă;
  • cererea trebuie să fie repetată.

Condițiile legale raportate la starea victimei (motivele care stau la baza cererii persoanei):

  • victima trebuie să sufere de o boală/infirmitate, atestată din punct de vedere medical;
  • boala trebuie să fie incurabilă, iar infirmitatea gravă, fiind imposibilă ameliorarea stării victimei prin vreun mijloc medical;
  • boala/infirmitatea trebuie să cauzeze suferințe fizice sau psihice permanente şi greu de suportat. Criteritul de analizare al gravității suferințelor este unul lax, fiind prea relativ într-un domeniul de reglementare sensibil, deoarece prin interpretarea normei rămâne loc de subiectivism.

Eutanasia poate fi comisă pasiv și prin inacțiune, de exemplu medicul care nu mai administrează tratamentul indispensabil menținerii pacientului în viață sau care nu mai efectuează o procedură de resuscitare, va răspunde penal pentru săvârşirea infracțiunii de ucidere la cererea victimei dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiții referitoare la conduita şi starea subiectului pasiv. Reamintim că aceste condiții prealabile necesare pentru încadrarea faptei medicului pe tipicitatatea art.190 C.pen se referă la: formularea unei cererei explicite, serioase, conștiente și repetate și existența unei boli incurabile ori infirmitate gravă care să cauzeze suferințe fizice sau psihice permanente şi greu de suportat, altminteri autorul va răspunde pentru omor simplu sau calificat. În situația în care acțiunea medicului nu este una directă, ci se referă la ajutorarea pacientului prin oferirea de diverse explicații, acest fapt va putea avea valențe juridice din perspectiva încadrării în art.191 C.pen, care reglementează infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii, dacă ulterior informațiilor oferite pacientului acesta încearcă sau chiar reușește să comită un act suicidal, spre exemplu medicul îi explică pacientul cum se deconectează de la un aparat, iar acesta din urmă pune în practică informațiile primite, curmându-și viața. [14]

În egală măsură, fapta medicului care externează pacientul pe motiv că nu se mai poate face nimic în privința tratamentului acestuia, realizează un act de eutanasie pasivă din perspectiva jurământului lui Hipocrate, cu toate acestea, acest act al medicului nu va fi calificat ca fiind unul infracțional, deoarece acestă formă a eutanasiei pasive este tolerată in toate sistemele de drept europene. [15]

VI. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

Speța „Dianne Pretty” a constituit momentul intervenției Curții Europene a Drepturilor Omului pe scena dezbaterii cu privire la moralitatea eutanasiei,  Curtea a declarat că nu există un drept la moarte, autonomia persoanei nereprezentând un motiv întemeiat pentru a i se acorda prioritate în detrimentul protejării vieții.

În fapt, Dianne Pretty suferea de o boală incurabilă și trăia cu puternica temere că va deceda din cauza asfixiei mecanice pe fondul acestei boli, fapt ce a determinat-o pe aceasta să apleze la autoritățile britanice pentru a cere recunoașterea dreptului de autodeterminare cu privire la propria viață, în concret dreptul de a se sinucide, asistată fiind de soțul acesteia, întrucât boala o punea în imposibilitatea de a își curma singură viața.

Dat fiind faptul că acesteia i s-a respins cererea de către instanțele britanice, Pretty a recurs la apărarea drepturilor sale fundamentale prin plângere în fața Curții Europene, ea a invocat violarea drepturilor sale recunoscute de articolele 2, 3 și 8 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului(în continuare CEDO).

Cu privire la invocarea art. 3 din CEDO, care reglementează de o manieră absolută interzicerea torturii sau a altor tratamente inumane or degradante,  Curtea a recunoscut obligația negativă a statului față de resortisanții săi, dar situația concretă a pacientei nu putea sa îi fie imputabilă Regatului Unit.

Prin referirea reclamantei la art.8, care stabilește dreptul la viață privată și de familie și art.2, care reglementează dreptul la viață, Pretty învederează faptul că principiul autodeterminării i-ar permite acesteia să decidă în mod absolut asupra corpului său, statului nefiindu-i permisă niciun fel de intervenție.

Curtea clarifică situația prin trimiterea expresă la alin. 2 al art. 8 [16], care permite legii să limiteze libertatea individuală în detrimentul exercițiului nestingherit al dreptului la viață, prin apelare la principiul proporționalității, care statuează analizarea in concreto a stării de fapt, comparând dreptul afectat de ingerința statului cu obiectul juridic protejat de lege.

Totodată, Curtea consideră că dreptul la viață nu poate fi interpretat ca incluzând și un drept antitetic, un drept la moarte al unei persoane:„art.2 nu are nicio legătura cu calitatea vieții sau cu ceea ce o persoană alege să facă cu viața sa, de aceea „nu poate să fie interpretat în sensul că ar conferi un drept diametral opus al dreptului la viață, anume dreptul de a muri el nu poate crea un drept de autodeterminare, potrivit caruia un individ ar putea să aleagă moartea, mai degrabă decât viața[17].

Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că:„nu se poate deduce din articolul 2 al CEDO Omului dreptul de a muri, fie cu ajutorul unui terț, fie cu ajutorul unei autorități publice”, așadar, Curtea nu a considerat proporțională și legitimă constituirea unei excepții de la protecția vieții.

Cu privire la eutanasia pasivă, decizia Curții Europene din Cauza Widmer c. Franța, prezintă o optică diferită, deoarece Curtea admite faptul că nu se poate angaja răspunderea statului pentru omisiunea legiuitorului în situația neincriminării acestei forme de eutanasie.

VII. Considerații asupra eutanasiei în viziunea religiilor monoteiste

Creștinism

Biserica romano-catolică se opune vehement și condamnă eutanasia și sinuciderea asistată ca  fiind profund eronate din punct de vedere moral. Aceasta afirmă faptul că „eutanasia intenționată, indiferent de formele sau motivele sale, este o crimă fiind contrară demnității persoanei umane și respectului datorat lui Dumnezeu.” [18]

Pe de altă parte, Biserica Anglicană acceptă eutanasia pasivă în anumite circumstanțe, dar este puternic împotriva eutanasiei active și a condus opoziția față de o încercare recentă de a legaliza eutanasia pe teritoriul Marii Britanii.

Islamism

Eutanasia este o problemă de complextitate însemnată în teologia islamică, la nivel de principiu, acesta este considerată contrară legii islamice și textelor sfinte. În interpretările Coranului și Hadithului, încetarea anticipată a vieții este o crimă, fie prin sinucidere, fie prin eutanasie. Diferitele acțiuni privind încetarea tratamentului medical pot fi dezbătute întrucât sunt considerate diferite față acțiunea directă de încetare a vieții. Cu toate acestea, suicidul și eutanasia sunt ambele crime în aproape toate țările islamice. [19]

Iudaism

Există multe dezbateri pe tema eutanasiei în teologia, etica și opinia generală a statelor cu o densă populație de religie mozaică, cu precădere în Israel și în Statele Unite, eutanasia pasivă, de plidă, a fost declarată legală, în anumite condiții, de către Curtea Supremă a Israelului, hotărâre ce a avut un impact general pozitiv în viziunea colectivă. În orice caz, eutanasia activă rămâne ilegală, dar subiectul dezincriminării acesteia este present în dezbateri, fără a se ajunge însă la niciun consens din perspective juridice, etice și spirituale. [20]

VIII.Concluzii

Sintetizând, unul dintre imperativele justiției este ca sistemul juridic să corespundă în permanență nevoilor sociale, fiind în consonanță cu dinamica interacțiunilor sociale.

Acest tip de relații sociale implică, totodată și libertatea exercitării dreptului la autodeterminare al individului, domeniu care lasă loc dezbaterilor în ceea ce privește fenomenul eutanasiei și reclamă necesitea unei reglementări meticuloase în raport de această practică.

Posibilitatea legalizării eutanasiei va continua să fie un subiect aprins atât timp cât vor exista factorii care au adus‐o în actualitate, atât timp cât există dihotomia dintre viață și moarte și libertatea de a alege dintre cele două, dar până când această discuție va înceta a mai fi de notorietate, va zgudui axiomele religioase, constantele moralei colective și principiile filosofice deopotrivă.

Consider că în acest moment legiuitorul român nu este încâ pregătit să răspundă unor întrebări care suscită conflictul dintre moralitate, spiritualitate şi dreptul de autodeterminare al persoanei, care include dreptul acesteia de a decide cu privire la propia viaţă.

Prin urmare, legalizarea eutanasiei este un fenomen juridic din ce în ce mai palpabil, întrucât aceasta parcurge în zilele noastre un proces anevoios de la incriminare la decriminalizare.

Adnotări   [ + ]

1. A.Vasilachi, Eutanasia și dreptul la viață, în Revista Legea și Viața, nr.9, Chișinău 2012
2. C. Deaconescu, Eutanasia în proiectarea sa multidisciplinară, în Revista Română de Bioetică, vol. 3, nr. 4/2005, p. 100
3. Suetoniu,Viețile celor doisprezece cezari, Ed. Politica, Bucureşti, 1998, p.19.
4. M. Yourcenar, Mémoires D’Hadrien, Ed. Gallimard, Paris,1971, p.2
5. R. Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, Ediția 2, ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 39
6. Creat în Septembrie 2004 de către Eduard Verhagen, directorul medical al departmentului de petriatrie din cadrul University Medical Center Groningen, Olanda
7. Platon,Respublica III, 906.
8. F. Bacon, The Major Works, Oxford University Press, Oxford, 2002, p.519
9. E. Emanuel, The history of euthanasia debates in the United States and Britain, publicatîn Annals of Internal Medicine, 1994, p.121
10. Ibidem
11. A. Boroi,  Euthanasia- Concept, Controverse, Reglementare, Revista de Drept Penal nr.2 /1995, p.80, cu referire la C.Rătescu, T.Pop. V.Dongoroz, H.Aznavorian, M.Papadopolu, N.Pavalescu,  Gh.Perițeanu, Cod Penal Carol al II-lea adnotat, partea specială, vol.III, Ed. Librăria Socec, București,1937, p.100
12. R. Chiriță, op.cit.
13. S.Bogdan, D. Șerban, Drept Penal.Partea Specială.Infracțiuni contra persoanei și contra înfăptuirii justiției, Ed.Universul Juridic, București, 2017, pg.55 și urm.
14. L. Stănilă, Obsesia terapeutică. Pro şi contra eutanasiei – noi provocări ale legislaţiei româneşti, în Analele Universităţii de Vest din Timişoara-Seria Drept, Timișoara, 2014
15. F.Mantovani, Dritto penale.Parte Speciale. Delitti contra la persona, ed.a 4-a, Ed. CEDAM, Milano, 2011, p.74.
16. “[….]2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
17. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza nr. 2346/2002, Pretty contra UK, hotărârea din 29 aprilie 2002
18. „How to Vote Catholic: Euthanasia and Assisted Suicide, disponibil la  https://www.catholicity.com/vote/euthanasia.html
19. A. Ebrahim, Islamic Perspectives-Euthanasia, publicat în Journal of the Islamic Medical Association of North America, 2007
20. W Jacob, M. Zemer. Death and Euthanasia in Jewish Law: Essays and Responsa, Ed. Rodef Shalom Press, Pitssburg și Tel Aviv, 1995

Distribuie:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Aplică pentru a publica

Dacă vrei să susții excelența în dreptul penal și în același timp vrei să diseminezi informații interesante și originale din domeniul dreptului penal, nu ezita să ne contactezi pentru a publica pe această platformă.

Scrie un mesaj

Informații de contact

Scrie un mesaj

Ultimele Articole