Light
Dark

Limitele protecției penale ale dreptului la viață în diferite sisteme de drept

Probabil întrebările pe care ni le-am adresat fiecare dintre noi la un un moment dat au fost: până la ce limite se întinde interesul statului când vine vorba de protejarea vieții cetățenilor săi? Când ia naștere dreptul la viață al unei persoane și când încetează? Ar trebui ca individul să poată renunța oricând și oricum la acest drept? Ce interes personal ar putea fi mai presus de dreptul la viață?

I. Aspecte preliminare

Dreptul la viață este un drept fundamental al omului, garantat la nivel constituțional în toate sistemele de drept moderne, acesta fiind prevăzut în articolul 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (în continuare CEDO).

Este însă acest drept respectat și protejat în mod corespunzător în toate statele lumii? Răspunsul firesc ar fi: în mod evident, da. Realitatea este însă cu totul alta. În relativ puține state dreptul la viață beneficiază de protecția penală ce i se cuvine și care de altfel, reprezintă o normalitate în statele europene.

În prealabil, pentru a putea aborda acest subiect într-o manieră cât mai cuprinzătoare, trebuie stabilit dacă dreptul la viață este un drept absolut sau relativ. Dat fiind faptul că în art. 2 par. 2 CEDO sunt menționate expres situațiile în care uciderea unei persoane nu contravine par. 1 al aceluiași articol, concluzia poate fi una singură: dreptul la viață este un drept relativ. Acest lucru înseamnă că, în anumite împrejurări strict reglementate de legea unui anumit stat (și fără abateri de la prevederile art. 2 par. 2 CEDO), se permite, într-o oarecare măsură, intruziunea în dreptul la viață al unei persoane.

Dar care este limita până la care un stat poate merge? Vom analiza în cele ce urmează protecția penală a dreptului la viață în diferite sisteme de drept: de la cele mai avansate, la cele mai precare sisteme jurisdicționale. Nu ne vom rezuma însă strict la statele semnatare ale CEDO, întrucât considerăm că o prezentare mai extinsă poate să scoată la iveală unele detalii uimitoare, dar totodată îngrijorătoare.

II. Protecția dreptului la viață în România

Pentru început, considerăm corect a începe cu sistemul național, așa că vom analiza modalitatea prin care este protejată penal viața unui cetățean român la nivel legislativ. De-a lungul timpului, juriștii (români și nu numai) au fost nevoiți să se adapteze evoluției și descoperirilor care au apărut în domeniul medicinei și să extindă, sau să restrângă, după caz, limitele anterior menționate. Astfel, după cercetări îndelungate, în cadrul cărora s-au luat în considerare numeroase aspecte de ordin medical, concluzia la care a ajuns doctrina de specialitate din România este următoarea: o persoană își dobândește dreptul deplin la viață din momentul în care fătul este viabil. Mai exact, de la momentul la care fătul poate supraviețui independent de corpul mamei. S-a apreciat în literatura de specialitate că acest moment corespunde cu declanșarea durerilor nașterii. Cât despre momentul decesului, acesta s-a stabilit a fi momentul de la care se poate dovedi lipsa totală de activitate cerebrală   [1] . Din cele menționate anterior se deduce în mod justificat că până în momentul declanșării durerilor nașterii, fătul nu are un drept la viață per se.

O ipoteză problematică o constituie uciderea sau vătămarea copilului în timpul sarcinii sau ulterior declanșării procesului nașterii, însă anterior momentului la care acesta își dobândește pe deplin dreptul la viață. O lipsă de sancționare a unei asemenea practici ar permite o interpretare simplă, și total contrară cu normele CEDO: până în momentul independenței fătului de corpul mamei, acesta nu este considerat o persoană. Întinderea dreptului la viață, cu toate că este reglementată exhaustiv de către CEDO, instituie obligații pozitive în sarcina statelor de a adopta măsurile necesare pentru a-și proteja cetățenii într-o manieră cât mai eficientă și mai riguroasă posibil. Tocmai pentru a acoperi această lacună legislativă, legiuitorul român a introdus infracțiunea de vătămare a fătului (art. 202 C. pen), care conferă protecție penală fătului atât în timpul sarcinii (art. 202 alin. 3 C. pen.), cât ulterior declanșării procesului nașterii (art. 202    alin. 1, 2, 4 C. pen.). Mai trebuie menționat însă faptul că atunci când mama este cea care săvârșește infracțiunea de vătămare a fătului în timpul sarcinii, aceasta nu va fi pedepsită (art. 202 alin. 7 C. pen.), punându-se în prim plan dreptul constituțional al mamei la viață privată și de familie.

La nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului s-au identificat dificultăți în ceea ce privește soluționarea cauzelor ce au ca obiect avortul. Deși CEDO a oferit statelor semnatare libertatea de a reglementa sau nu dreptul la avort, se poate observa cu ușurință că instanța europeană tinde să încurajeze asigurarea și protejarea cât mai temeinică a acestui drept în țările care au decis să îl adopte. Din această perspectivă am fi îndreptățiți să ne punem următoarea întrebare: care este dreptul care primează dintre dreptul la viață privată și familie al mamei și dreptul la viață al fătului nenăscut? Răspunsul nu poate fi unul categoric, deoarece așa cum am amintit mai sus, fiecare stat este liber să își reglementeze politica avortului într-o manieră proprie.

La nivelul țării noastre, art. 201 C. pen descrie atât situațiile în care întreruperea cursului sarcinii constituie infracțiune, dar și situațiile în care aceasta este legală (înainte ca sarcina să ajungă la termenul de paisprezece săptămâni, se poate efectua procedura avortului oricănd, la cererea mamei; până in cea de-a douăzeci și patra săptămână, avortul este legal dacă se realizează în scop terapeutic, iar ulterior, legalitatea avortului este respectată doar dacă se întemeiază pe un motiv medical ce vizează interesul superior al mamei sau al fătului). În opinia noastră, din acest articol reiese faptul că în România primează interesul superior al mamei, protejându-i-se acesteia dreptul la viață privată și de familie. Cu toate că avortul este legal în aceste condiții, așa cum am evidențiat și mai sus, și fătul este protejat penal de statul român. Mai exact, în art. 202 C. pen, denumit în mod sugestiv chiar „vătămarea fătului”, legiuitorul român enumeră situațiile în care, atât pe durata sarcinii, cât și în timpul nașterii, o persoană, alta decât medicul care acționează conform procedurilor specifice, aduce atingere dreptului la viață al fătului. În concret, dacă, după ce s-a declanșat procesul nașterii, dar înainte de finalizarea lui, mama sau o altă persoană cauzează copilului o vătămare corporală, sau produce chiar moartea acestuia, va fi sancționat penal cu pedeapsa închisorii. În ceea ce privește perioada sarcinii, dacă o persoană, alta decât mama, realizează o acțiune care se dovedește ulterior nașterii că a produs o vătămare corporală sau moartea copilului, aceasta va fi pedepsită, și de această dată, cu închisoarea. Rațiunea pentru care mama nu este sancționată în vreun fel pentru eventualele vătămări aduse fătului în timpul sarcinii reiese tocmai din faptul că, pe perioada sarcinii, primează dreptul la viață privată și de familie al femeii însărcinate.

Este cunoscut faptul că la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului nu se fac demersurile necesare pentru a crea o practică unitară în ceea ce privește limita până la care există interesul social de a proteja penal viața unei persoane. Prin urmare, li se oferă statelor posibilitatea de a adopta delimitări proprii în acest domeniu, însă de la care să nu existe abateri. Datorită acestui fapt, în jurisdicția statelor există diferențe considerabile privitoare la momentul încetării dreptului la viață.

Spre exemplu, în România, momentul decesului este considerat a fi cel în care încetează activitatea cerebrală a persoanei (așa-numita moarte cerebrală). Statul român protejează astfel și viața persoanelor aflate in moarte clinică (în acest caz, mai există doar activitatea cerebrală, care îi permite persoanei să respire – măcar spontan – însă funcțiile sale vitale nu mai reacționează la niciun stimul).

O ipoteză controversată și cel puțin interesantă se poate naște tocmai din erorile medicale săvârșite cu privire la prelevarea de organe încă din timpul morții clinice. Astfel, atâta timp cât persoana aflată în moarte clinică nu avea depusă anterior o declarație notarială privind prelevarea de organe în scop terapeutic, personalul medical nu are dreptul să dispună demararea acestei proceduri. Aceeași concluzie reiese și din lipsa acordului membrilor de familiei cu privire la viitorul persoanei aflate în moarte clinică. Per a contrario, dacă aceștia procedează la prelevarea de organe, vor fi sancționați conform art. 384 C. pen. Din reglementarea menționată reiese un singur lucru: interesul social al statului român de a proteja penal dreptul la viață al unei persoane există inclusiv în momentul în care aceasta se află într-o stare vegetativă precum moartea clinică, însă nivelul acestei protecții este diminuat considerabil. De ce? Pentru simplul fapt că persoana în cauză poate (personal, sau prin reprezentant – în lipsă de declarație notarială preexistentă) dispune de dreptul său într-o manieră mult mai permisivă. Practic, acesteia i se acordă un alt drept: acela de a renunța la dreptul său la viață.

III. Protecția dreptului la viață în alte sisteme de drept

Momentul în care începe protecția penală a dreptului la viață diferă de la stat la stat. Unele legislații garantează acest drept încă din timpul sarcinii, fie de la termenul de 20-24 de săptămâni, fie, așa cum am arătat și supra, în secțiunea destinantă dreptului la viață în România,de la momentul viabilității fătului sau a independenței lui de corpul mamei. Situațiile extreme nu sunt de neglijat însă. Spre exemplu, în state precum Egipt, Filipine sau Repulica Dominicană, dreptul la viață este protejat încă din momentul concepției. Drept dovadă, în aceste state, procedura avortului, fie el și în scop terapeutic, este prohibită [2]. Situația statului Filipine este cel puțin neobișnuită, ridicând semne de întrebare în ceea ce privește respectarea drepturilor fundamentale ale femeii însărcinate, cu precădere a dreptului acesteia la viață privată și de familie. Motivele pentru care susținem acest lucru reies tocmai din Codul Penal și Constituția statului filipinez, unde se consacră principiul supremației familiei [3], prevăzându-se că provocarea avortului de către orice persoană, chiar și de către mamă, intenționat sau din culpă, se sancționează cu pedeapsa închisorii [4].

La o altă extremă, de această dată în ceea ce privește încetarea protecției penale a dreptului la viață, se află state precum India sau China, care inclusiv în momentul actual au reglementată pedeapsa capitală. În acest context, în cazul comiterii unei infracțiuni de omor sau trafic de droguri, de exemplu, există o posibilitate foarte mare ca în Republica Populară Chineză, instanța să se îndrepte spre condamnarea la pedeapsa capitală. În India, condamnarea la moarte poate să fie rezultatul a numeroase infracțiuni, cum ar fi violul asupra unui minor, răpirea în scop de răscumpărare, violul sau lovirea care au ca urmare moartea victimei sau rămânerea ei în stare vegetativă, și multe alte asemenea, care, din perspectiva unui sistem de drept ce se presupune că ar trebui să respecte Drepturile Omului, nu ar trebui să fie susceptibile a justifica pronunțarea unei hotărâri de condamnare la moarte. În plus, articolul 21 din Constituția Indiei prevede că ”nicio persoană nu poate fi privată de viața sau libertatea sa personală decât în ​​conformitate cu o procedură stabilită de lege”. Or, această reglementare și alegerea de a păstra pedeapsa capitală în legislație ni se par cel puţin criticabile pentru cea mai mare democrație din lume.

În sisteme de drept precum Elveția, Germania sau Canada, situația protecției penale a dreptului la viață este diferită. Mai exact, cetățenilor li se oferă posibilitatea de a dispune într-o modalitate mai laxă de dreptul lor la viață, făcând suicidul asistat medical accesibil tuturor persoanelor aflate în stadiul terminal al unor boli incurabile. Rațiunea din spatele adoptării acestei proceduri medicale se datorează faptului că, de-a lungul vremii, s-a dovedit că interesul statului în protejarea cetățenilor care suferă de o boală incurabilă este destul de redus, încât să li  se poată oferi acestora dreptul la o decizie definitivă în ceea ce privește continuarea sau renunțarea la dreptul lor la viață. Cel mai cunoscut stat din Europa în care această practică este reglementată este Elveția. Chiar dacă este legală în acest stat, procedura suicidului asistat poate fi demarată doar în urma efectuării unei analize psihometrice detaliate, în cadrul căreia se va aprecia calitatea discernământului persoanei vizate. În concret, ceea ce presupune această analiză psihometrică este constatarea faptului că persoana în cauză de află în deplinătatea facultăților mintale și este aptă să ia decizii în mod liber. Importanța unei asemenea decizii, faptul că privește un drept fundamental al persoanei și, mai presus, că este ireversibilă, justifică rigurozitatea testării. Perspectiva Curții Europene în aceasă materie nu este uniformizată, Curtea alegând să trateze în mod particular fiecare cauză ce privește acest domeniu.

Pe de-o parte, există cauze cunoscute, precum Haas împotriva Elveției [5] , în care se pune problema posibilității unei persoane care suferă de o boală psihică incurabilă (și care a comis anterior tentative de suicid) să obțină, fără prescripție, o substanță letală. În acea cauză, reclamantul a acuzat statul elvețian că i-ar fi încălcat dreptul de a-și lua viața într-un mod demn și fără riscuri. Practic, având în vedere că reclamantul suferea de bipolaritate, nu a reușit să treacă de etapa analizei psihometrice pentru a putea beneficia de procedura suicidului asistat.  În această cauză, Curtea a decis că nu s-a încălcat art. 8 al CEDO privind dreptul la viață privată, întrucât și în statele care au decis să adopte această procedură a suicidului asistat, rămâne totuși mai importantă protejarea dreptului la viață.

În concret, li se permite statelor să își reglementeze limitele de protecție penală a dreptului la viață în mod independent, însă când vine vorba de a cântări importanța protejării unei vieți si liberul arbitru al persoanei în ceea ce privește finalitatea ei, va prima cea dintâi.

Pe de altă parte însă, situația persoanelor care suferă de boli locomotorii grave este total diferită. Un caz foarte cunoscut este cel al spaniolului Ramon Sampedro (cauza Sanles Sanles contra Spaniei) [6] , care suferea de tetraplegie (boală locomotorie care constă în paralizia tuturor celor patru membre) și timp de 29 de ani a apelat la ajutorul instanțelor spaniole și europene pentru a putea uza de procedura suicidului asistat medical. În cazul acestuia, discernământul nu constituia un impediment la realizarea demersurilor pentru suicidul asistat, ci chiar infirmitatea reclamantului. Cazul acestuia a devenit extrem de cunoscut din prisma faptului că scrisoarea sa deschisă adresată guvernului spaniol s-a concluzionat într-o întrunire a unei Comisii Senatoriale pentru Eutanasie în anul 1999. Cu toate că acesta nu a reușit să obțină accesul la procedura suicidului asistat medical, cauza morții lui a fost otrăvirea cu o substanță letală, administrată de o persoană apropiată, care a fost condamnată pentru infracțiunea de înlesnire a sinuciderii. La momentul respectiv, Spania nu avea o legislație care să cuprindă procedura suicidului asistat, însă actualmente (bazându-se tocmai pe cazul spaniolului tetraplegic), un proiect de lege ce vizează dezincriminarea eutanasiei și suicidului asistat a trecut de prima sesiune de vot din Parlament, fiind dezbătut public și urmând a fi supus unui vot definitiv.

Așadar, se poate observa tendința tot mai mare a statelor de a oferi cetățenilor lor posibilitatea de a avea un cuvânt de spus în ceea ce privește capacitatea celor suferinzi de boli incurabile de a dispune de dreptul lor la viață.

În state precum Olanda, Belgia sau Canada, eutanasia asistată (uciderea la cererea victimei) este legală, în anumite limite exhaustiv prevăzute de legislația fiecărui stat. Tocmai în considerarea acestui fapt, în cadrul Senatului canadian, există o Comisie Specială pentru Eutanasie și Suicid Asistat [7] , care se ocupă cu examinarea cadrului juridic, etic și social în care aceste proceduri au loc. Mai trebuie menționat că ea poate îmbrăca mai multe forme. Pe de o parte avem eutanasia activă, ce presupune administrarea unor substanțe care să pună capăt suferinței pacientului, și pe de altă parte eutanasia pasivă, care constă în abținerea medicului de la continuarea tratamentului medical. Ambele forme ale acestei proceduri sunt condiționate de acordul pacientului sau al reprezentantului său legal, în lipsa acestora fiind calificate ca infracțiuni de omor.

IV.       Considerații finale

Concluzionând, limitele protecției penale ale dreptului la viață diferă de la stat la stat, putându-se observa însă tendința de modernizare a sistemelor jurisdicționale, în sensul creșterii nivelului de toleranță și acceptare. În zilele noastre, se militează tot mai mult pentru recunoașterea capacitatății unei persoane de a dispune de dreptul său la viață în momente precum apariția unei boli incurabile sau o sarcină nedorită. Personal, consider că oricărui individ ar trebui să i se permită la nivel normativ să decidă ce vrea să aleagă când vine vorba de viața sau integritatea sa corporală, cu precădere în momentul în care acestea sunt supuse unor pericole iminente.

Adnotări   [ + ]

1. S. Bogdan, D. A. Șerban, Drept Penal Partea Specială, Infracțiuni contra persoanei și contra înfăptuirii justiției, Editura Universul Juridic, București, 2020, p. 21-23
2. reproductiverights.org/worldabortionlaws
3. Art II, Secțiunea 12, Constituția Republicii Filipine
4. Art 256-256 din Codul Penal filipinez, 1930
5. www.echr.coe.int/Euthanasia
6. www.hudoc.echr.coe.int
7. www.sencanada.ca

Distribuie:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp

1 thought on “Limitele protecției penale ale dreptului la viață în diferite sisteme de drept”

  1. Felicitări!!!

    • Acord GDPR: Sunt de acord cu procesarea datelor cu caracter personal în conformitate cu prevederile specificate în pagina Politica de confidențialitate. *

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Aplică pentru a publica

Dacă vrei să susții excelența în dreptul penal și în același timp vrei să diseminezi informații interesante și originale din domeniul dreptului penal, nu ezita să ne contactezi pentru a publica pe această platformă.

Scrie un mesaj

Informații de contact

Scrie un mesaj

Ultimele Articole