Light
Dark

Munca neremunerată în folosul comunității dispusă în cazul renunțării la urmărirea penală

În România, foarte multe dintre procesele penale pun în discuție obligarea persoanei cercetate la prestarea muncii neremunerate în folosul comunității. Încă de la debutul cercetării judecătorești, instanța, atunci când audiază inculpatul, este obligată să întrebe dacă, în cazul în care se va impune, este de acord să presteze acest serviciu în folosul comunității. Care este regimul acestei obligații atunci când aceasta este dispusă de către procuror? Cum este văzut acest concept prin prisma prevederilor Constituției?
munca neremunerata in folosul comunitatii
  1. Aspecte prealabile

Procesul penal reprezintă mijlocul realizării justiției penale. Scopul principal al procesului penal, consacrat în cuprinsul Codului de procedură penală, se materializează în „constatarea infracțiunilor, în vederea tragerii la răspundere penală a celor care se fac vinovați de încălcarea legii penale, cu respectarea garanțiilor cuprinse în normele interne și agreate de România”[1]. Pentru îndeplinirea acestei meniri, se pune în mișcare și se exercită acțiunea penală, atunci când există probe că o persoană a săvârșit o infracțiune, dacă nu există cazuri care împiedică aceste demersuri[2]. Acțiunea penală, așadar, reprezintă „mijlocul procesual prin care o persoană care a săvârșit o infracțiune este adusă în fața jurisdicției penale de fond, în vederea judecății și aplicării unei sancțiuni penale”[3].

De regulă, stingerea acțiunii penale se realizează prin pronunțarea unei hotărâri definitive de către instanța de judecată, „prin care se rezolvă conflictul de drept penal născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii”[4]. Prin excepție, conform art. 17 alin. (2) C. proc. pen., în cursul urmăririi penale, prin dispoziția procurorului, acțiunea penală se poate stinge printr-o soluție de clasare sau de renunțare la urmărirea penală.

Așadar, procurorul, pe lângă cele două posibilități de a rezolva cauza penală, dispunerea trimiterii în judecată sau încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției, are vocația de a proceda la dispunerea unor soluții de neurmărire sau de netrimirere în judecată când sunt îndeplinite condițiile legale de dispunere a acestora. Clasarea intervine atunci când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și de formă esențiale ale sesizării organelor de urmărire penală sau când se constată existența vreunui caz de împiedicare a punerii în mișcare sau exercitării acțiunii penale prevăzut în art. 16 alin. (1) C. proc. pen.[5]. În afară de aceasta, urmărirea penală se mai poate finaliza prin renunțarea la urmărirea penală care se dispune atunci când nu există un interes public pentru continuarea urmăririi penale[6].

  1. Renunțarea la urmărirea penală

Renunțarea la urmărirea penală operează ca o soluție care „temperează”[7] principiul obligativității punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale. Conform acestui principiu, procurorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare[8]. Renunțarea la urmărirea penală se întemeiază pe una dintre excepțiile de la principiul fundamental consacrat în cuprinsul art. 7 C. proc. pen., și anume, principiul oportunității urmăririi penale. Această instituție operează în vederea „rezolvării problemei infracțiunilor lipsite de importanță”[9] și doar în condițiile expres prevăzute de lege, atunci când nu există un interes public pentru realizarea obiectului acțiunii penale.

Pentru a se putea dispune renunțarea la urmărirea penală trebuie întrunite cumulativ o serie de condiții: pentru infracțiunea vizată să se prevadă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani; să nu existe interes public pentru urmărirea faptei; să fie începută urmărirea penală in rem (doar cu privire la fapta materială); să nu existe vreun caz de împiedicare legală dintre cele prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen.

Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligații: să înlăture consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină  cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia; să ceară public scuze persoanei vătămate; să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă; să frecventeze un program de consiliere.

  1. Munca neremunerată în folosul comunității

Munca neremunerată în folosul comunităţii reprezintă, în principal, o măsură de probaţiune din conţinutul modalităţilor de individualizare alternative la executarea efectivă a pedepselor, de regulă, privative de libertate, dar şi o modalitate de executare a pedepsei amenzii penale de către persoanele fizice, care nu au posibilitatea executării în natură a pedepsei pecuniare, precum şi o obligaţie care poate fi impusă de procuror ca urmare a adoptării unei soluţii de renunţare la urmărirea penală[10].

Așa cum am arătat deja, în contextul renunțării la urmărirea penală, munca neremunerată în folosul comunității reprezintă o obligație ce poate fi impusă în sarcina suspectului sau a inculpatului, de către procuror.

Mai mult, munca neremunerată în folosul comunității poate fi dispusă și în alte situații prevăzute de lege. Așadar, în cazul în care există o hotărâre definitivă la pedeapsa amenzii, iar aceasta nu poate fi executată în tot sau în parte din motive neimputabile persoanei condamnate, instanța, având consimțământul prealabil al condamnatului, va înlocui zilele-amendă cu un număr corespunzător de zile de muncă în folosul comunității[11]. În cazul amânării aplicării pedepsei[12], instanța poate impune în sarcina persoanei față de care se dispune această soluție să presteze muncă neremunerată în folosul comunității. O atare obligație poate fi, de asemenea, stabilită și în cazul dispunerii unei condamnări în modalitatea suspendării executării pedepsei sub supraveghere[13].

Condiția comună care se regăsește în cadrul tuturor acestor cazuri de aplicabilitate a obligației de prestare a muncii neremunerate în folosul comunității, este acordul persoanei în cauză, cu excepția situației în care se dispune de către procuror în cazul renunțării la urmărirea penală. Este important de precizat că, deși în contextul renunțării la urmărirea penală se impune consultarea efectivă a suspectului sau a inculpatului, cu toate acestea nu este necesar acordul acestuia pentru dispunerea măsurii. Așadar, „consultarea va avea semnificația solicitării unui punct de vedere, nu și a consimțământului celui cercetat”[14].

În alte state, munca neremunerată în folosul comunității reprezintă o soluție alternativă la pedeapsa privativă de libertate, modalitate prin care se oferă persoanei în cauză posibilitatea de a contribui la bunăstarea comunității. Se suține că reprezintă o modalitate prin care persoana care a comis o faptă ilicită oferă comunității un beneficiu prin prestarea unor servicii. S-a mai arătat că printr-o astfel de activitate, nu doar că societatea se va bucura de un avantaj, dar, totodată, se va „echilibra balanța” în acord cu fapta săvârșită[15].

  1. Contextul Constituțional

Articolul 42 Constituția României, având o formulare similară precum cea a dispozițiilor art. 4 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, arată că munca forțată este interzisă. Excepțiile de la această normă reprezintă activitățile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum și cele desfășurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conștiință, munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată și prestațiile impuse în situația creată de calamități ori de alt pericol, precum și cele care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de lege. Se observă, așadar, că posibilitatea impunerii muncii neremunerate, de către procuror, fără acordul persoanei vizate, nu se regăseșe printre exepțiile limitative prevăzute în legea fundamentală a României.

Din această perspectivă, s-a pus problema constituționalității prevederilor legale care desemnează munca neremunerată în folosul comunității ca sancțiune contravențională[16] și care nu prevăd obligativitatea obținerii acordului contravenientului pentru prestarea unei astfel de activități[17]. Pe fondul condițiilor prevăzute în cuprinsul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale au existat poziții contrare. Astfel, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare „CEDO”), „munca forțată” implică trei condiții ce trebuie să fie îndeplinite cumulativ: munca sau serviciul realizat de persoana în cauză să nu fie consimțit anterior de către aceasta; persoana să fie amenințată cu o sancțiune în caz de nerespectare a obligației impuse; obligația de muncă impusă să fie injustă sau opresivă ori ca munca sau serviciul să fie inutil, penibil sau vexatoriu[18]. Într-o opinie[19] s-a arătat că această sancțiune contravine interdicției de a nu fi supus muncii forțate, prevăzute de CEDO și Constituție, analizând pe larg și condițiile în care prestarea serviciilor în folosul comunității se poate impune de către instanță în sarcina persoanei vizate. Opinia contrară[20] susține că obținerea acordului contravenientului ar face inutilă aplicarea sancțiunii contravenționale și amenințarea cu sancțiunea amenzii în caz de refuz nu este consecința directă a refuzului, ci este consecința săvârșirii contravenției.

Găsim important de punctat similitudinile în ceea ce privește munca neremunerată în folosul comunității ca sancțiune administrativă și obligația impusă în sarcina suspectului sau a inculpatului în cazul renunțării la urmărirea penală. Pentru argumentele enunțate anterior, înclinăm spre prima opinie exprimată, care pune la îndoială constituționalitatea prevederilor sancțiunii administrative. Observăm că nici în cazul renunțării la urmărirea penală nu este necesar acordul persoanei vizate. Refuzul de a presta această activitate aduce consecințe diferite, însă, în funcție de domeniul la care ne referim. În materie contravențională, refuzul îndeplinirii obligației impuse se va materializa în aplicarea amenzii. În dreptul procesual penal, dacă obligațiile impuse se constată a fi neîndeplinite din rea-credință, ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală va fi revocată.

Un alt aspect la care dorim să ne referim reprezintă importanța impunerii unei astfel de obligații de către instanța de judecată.

În  primul rând, așa cum am expus anterior, în cuprinsul excepțiilor prevăzute de legea fundamentală, regăsim noțiunea de „persoană condamnată”. Calitatea de persoană condamnată apare o dată cu pronunțarea unei hotătâri de condamnare de către o instanță judecătorească. Mai mult decât atât, instanța are obligația de a pune în vedere persoanei dacă înțelege să își manifeste acordul cu privire la prestarea muncii neremunerate în folosul comunității, în cazul în care inculpatul va fi găsit vinovat și legea prevede această posibilitate[21]. Pe de altă parte, atunci când se pronunță o hotărâre judecătorească, instanța are în vedere o serie de criterii de individualizare a pedepsei de care este obligată să țină cont[22]. Aceste criterii de individualizare nu se regăsesc în niciuna dintre obligațiile procurorului atunci când acesta urmează să dispună una dintre obligațiile prevăzute de lege, unica cerință fiind aceea de a consulta în prealabil suspectul sau inculpatul.

Cu toate că nu există un echivalent în cuprinsul Codului de procedură penală 1968, au existat totuși dezbateri[23] pe fondul măsurilor ce se puteau impune de către procuror în cazul înlocuirii răspunderii penale. Astfel, vechea reglementare prevedea posibilitatea aplicării unor sancțiuni administrative reglementate în art. 91 C. pen. 1968[24] atunci când procurorul dispunea o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală. S-au adus critici legate de aptitudinea procurorului de a impune astfel de măsuri, deoarece, potrivit dreptului substanțial, sancțiunile administrative puteau fi dispuse în contextul înlocuirii răspunderii penale numai de către instanță[25]. În cazul unei singure cauze de împiedicare a exercitării acțiunii penale („fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni[26]) lucrurile au fost tranșate și neconstestate: s-a specificat că, în cazul în care fapta aduce atingere minimă unei valori sociale apărate de lege și este lipsită de importanță, neprezentând gradul de pericol social al unei infracțiuni, aceasta nu va constitui infracțiune, iar în acest caz, atât instanța, cât și procurorul, pot aplica una dintre sancțiunile cu caracter administrativ[27].

Credem că din acest punct de vedere, abordarea întâlnită în cuprinsul Codului penal 1968, care a exclus faptele care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni din zona răspunderii penale, aducea o justificare prerogativei procurorul de a impune o astfel de obligație în sarcina persoanei vizate.

  1. Concluzii

Ordonanța de renunțare la urmărirea penală urmează a fi transmisă spre confirmare judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Acesta se pronunță asupra legalității și temeiniciei soluției, hotărând, prin încheiere motivată, admiterea sau respingerea cererii de confirmare a ordonanței de renunțare la urmărirea penală. Totuși, judecătorul nu va putea modifica obligațiile impuse de către procuror, ci doar să confirme ordonanța de renunțare la urmărirea penală sau, în caz contrar, să desființeze soluția dispusă de către procuror.

Cu toate că de-a lungul timpului au fost ridicate numeroase excepții cu privire la neconstituționalitatea art. 318 C. proc. pen., prevederile acestei norme în ansamblul său nu apar ca impecabile și lipsite de critici. Coroborând cele enunțate cu temerea ca o persoană, care nu și-a manifestat acordul, să poată fi obligată să „execute o pedeapsă” dispusă de către un organ necompetent să condamne, considerăm necesară și oportună o intervenție legislativă clară, care să diminueze îndoielile create.

Adnotări   [ + ]

1. I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 12.
2. Art. 15 C. proc. pen.
3. Gh. Mateuț, Procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2019,  p. 124
4. B. Micu, R. Slăvoiu, Procedură penală. Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură. Teste-grilă, Ed. a IV-a, Editura Hamangiu, București, 2019, p. 35.
5. Art. 315 C. proc. pen.
6. Art. 318 C. proc. pen.
7. M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Ed. a 5-a, Editura C.H. Beck, București, 2018, p. 109.
8. Art. 7 C. proc. pen.
9. J. Pradel, Droit penal compare, Dalloz, 2008, p. 376, apud C. Sima, Principiul oportunității în legislația penală anterioară și în noua legislație, Revista Dreptul nr. 10/2014, Uniunea Juriștilor, București, 2014 p. 170.
10. A. Băncilă, Munca neremunerată în folosul comunității. Dificultăți privind executarea, Revista Dreptul nr. 2/2018, Uniunea Juriștilor, București, 2018, p. 148.
11. F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea general, Vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2018, p. 317.
12. Idem, p. 499.
13. Idem, p. 548.
14. V. Nester, D. C. Borcea, Renunțarea la urmărire penală. Consecințele juridice ale unei instituții (ne)constituționale, Revista Pandectele Române nr. 2/2019, Editura Wolters Kluwer, București, 2019, p. 75.
15. F. McNeil, Community Payback and the new National Standards for Criminal Justice Social Work, Briefing Paper No. 02/2010, SCCJR, p. 4.
16. Ordonanța Guvernului 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 410 din 25 iunie 2001.
17. Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 10 decembrie 2008 prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile  art. 9 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, precum şi art. 1 alin. (3), art. 8 alin. (5) lit. b) şi art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 55/2002 privind regimul juridic al sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii, aşa cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2003 privind desfiinţarea închisorii contravenţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 887 din 29 decembrie 2008.
18. R. Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, Ediția a 2-a, Editura C.H. Beck. București, 2008, p. 89.
19. O. Podaru, R. Chiriță, I. Păsculeț, Regimul juridic al contravențiilor, Editura Hamangiu, București, 2019, p. 105-113.
20. A. C. Mitroi, „Sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității – muncă forțată?”, Revista Universul Juridic nr. 4/2020, disponibil la http://revista.universuljuridic.ro/sanctiunea-prestarii-unei-activitati-folosul-comunitatii-munca-fortata/, accesat la data de 19 decembrie 2020.
21. Art. 378 alin. (3) C. proc. pen.
22. A se vedea F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 69-83.
23. N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Parte specială. Vol. II, Editura PAIDEIA, București, 1996, p. 92.
24. Art. 91 C. pen. 1968: „Când instanța dispune înlocuirea răspunderii penale, aplică una din următoarele sancțiuni cu caracter administrativ: a) mustrarea; b) mustrarea cu avertisment; c) amenda de la 10 lei la 1.000 lei”.
25. Art. 91 C. pen. 1968.
26. Art. 10 alin. (1) lit. b)1 C. proc. pen. 1968.
27. Art. 181 C. pen. 1968.

Distribuie:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Aplică pentru a publica

Dacă vrei să susții excelența în dreptul penal și în același timp vrei să diseminezi informații interesante și originale din domeniul dreptului penal, nu ezita să ne contactezi pentru a publica pe această platformă.

Scrie un mesaj

Informații de contact

Scrie un mesaj

Ultimele Articole