Light
Dark

Răspunderea penală a parlamentarilor

Dat fiind contextul în care ne aflăm, acela al alegerilor parlamentare ce s-au desfășurat în urmă cu câteva luni, am considerat că un subiect de mare interes, atât pentru publicul larg, cât și pentru publicul specializat îl reprezintă răspunderea penală a parlamentarilor. Mai exact, vom expune în continuare la ce infracțiuni sunt expuși parlamentarii și în ce modalități pot ei comite aceste fapte cu valență penală.
  1. ASPECTE PRELIMINARE

În primul rând, trebuie să menționăm că parlamentarii pot comite orice fel de infracțiuni, însă ei sunt expuși într-o oarecare măsură, prin prisma funcției pe care o exercită, să săvârșească fapte cu valență penală cu precădere din sfera infracțiunilor de serviciu, corupție sau fals.

În România la momentul actual există foarte multe procese penale în desfășurare ce au ca inculpați senatori sau deputați. Mai mult decât atât, conform site-ului oficial al Direcției Naționale Anticorupție [1], doar în ultimele luni s-a dispus trimiterea în judecată a trei deputați și a unui senator pentru infracțiuni din rândul celor amintite mai sus. Aceste numere nu sunt deloc de neglijat, dacă avem în vedere că cetățenii români tind să își piardă încrederea acordată prin vot puterii legislative, unul dintre motivele principale fiind tocmai implicarea acestor persoane în procese penale de amploare. Absenteismul record înregistrat la alegerile parlamentare reprezintă o consecință indirectă a anchetelor în care sunt implicați membrii Parlamentului.         

În al doilea rând, Parlamentul, dat fiind rolul său legislativ, ar trebui să fie printre instituțiile statului cu cea mai mare credibilitate în rândul cetățenilor. În România, lucrurile din nefericire stau cu totul diferit.

De ce oare parlamentarii ajung frecvent să fie cercetați pentru comiterea acestor infracțiuni? Există vreo modalitate prin care se poate diminua numărul cauzelor penale ce implică parlamentari?

Adevărul este că la aceste întrebări nu există un răspuns concret, dar tindem să credem că înăsprirea regimului sancționator și a limitelor de pedeapsă pentru astfel de infracțiuni ar putea fi printre puținele metode de evitare a unor cauze penale atât de numeroase în domeniu.

În cele ce urmează, vom analiza câteva dintre cele mai frecvente infracțiuni comise de către membrii Parlamentului României, infracțiuni precum traficul de influență, luarea de mită sau falsul în declarații. Ne propunem să tratăm detaliat și totodată exemplificativ particularitățile fiecărora.

  1. TRAFICUL DE INFLUENȚĂ

Conform art. 291 alin.1 Cod penal, traficul de influență presupune pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri” și este sancționat cu ”închisoarea de la 2 la 7 ani”.

Este de notorietate că membrii Parlamentului sunt persoane cu o puternică influență, atât în viața social-politică, dar și în cadrul instituțiilor importante ale statului. Poate vă întrebați cum pot parlamentarii să comită infracțiunea de trafic de influență. Unii ar spune: Foarte simplu! Este suficient ca senatorul sau deputatul să accepte promisiunea unei persoane de a-i oferi o sumă de bani sau alte foloase necuvenite, în schimbul intervenției sale ce are ca scop influențarea unui funcționar public, pentru a duce la îndeplinirea sau neîndeplinirea unui act care intră în sfera atribuțiilor sale de serviciu.

Într-adevăr, în cadrul art 291 alin. (1) Cod penal se menționează și primirea efectivă sau pretinderea de sume de bani/foloase, acestea fiind metode alternative de comitere a infracțiunii. Însă, dorim să subliniem  că parlamentarul nu trebuie să fi cerut sau să fi primit acele foloase în mod efectiv; atâta timp cât el acceptă promisiunea unei terțe persoane și susține că are capacitatea de a influența funcționarul public în ceea ce privește realizarea/nerealizarea, urgentarea/întârzierea actului în cauză, fapta constituie deja infracțiune și este sancționată de legea penală, fiind indiferent dacă parlamentarul a primit sau nu recompensa promisă.

În egală măsură, este de asemenea irelevant dacă actul care a dus la comiterea infracțiunii de trafic de influență s-a realizat sau nu. Astfel, chiar dacă un senator/deputat intervine la cererea unei alte persoane și încearcă să determine un funcționar public să întocmească neconform un anumit act, dar funcționarul nu este de acord, neîndeplinind deci cererea senatorului/deputatului, acest din urmă aspect nu este un motiv suficient de relevant pentru a-l absolvi pe parlamentarul în cauză de la răspunderea penală pentru infracțiunea de trafic de influență. Așadar, în special membrii Parlamentului României ar trebui să fie foarte vigilenți cu privire la promisiunile pe care le fac în timpul mandatului. Cu toate acestea, aceste promisiuni trebuie să fie serioase și determinate pentru a fi apte de a atrage răspunderea penală.

Un alt aspect ce se pretează a fi semnalat este tocmai singura formă de vinovăție care este sancționată de legea penală și anume acțiunea parlamentarului trebuie să fie intenție directă. Mai exact, acesta trebuie să urmărească în mod vădit obținerea unei sume de bani sau a unui folos necuvenit din acțiunea de determinare pe care o exercită asupra funcționarului public. Dacă, însă parlamentarul acționează total dezinteresat și promite unei persoane că va interveni pe lângă funcționarul public pentru a-l determina pe acesta să adopte o anumită conduită, în acest exemplu, întrucât nu urmărește obținerea unui folos, fie el patrimonial sau nepatrimonial, nu va comite infracțiunea de trafic de influență. 

În ceea ce privește persoanele care pot avea inițiativa săvârșirii acestor fapte, nu este un aspect lipsit de relevanță. Aceasta poate aparține atât promitentului sumei de bani sau a folosului necuvenit, deci persoanei care urmărește să i se îndeplinească un act de către funcționarul public influențat, cât și acceptantului sumei de bani sau a folosului, deci în cazul nostru, senatorului sau deputatului care decide să intervină pentru a duce la realizarea actului în cauză.

Ca o încercare de limitare a sferei răspunderii penale pentru infracțiunea de trafic de influență în cazul activității parlamentarilor care desfășoară o activitate politică caracterizată de negocieri politice, poate părea proiectul de lege adoptat tacit și semnat de către Senat în anul 2019, care urma să se trimită spre dezbatere Camerei Deputaților. Intitulat sugestiv, Legea Lobby-ului, acest proiect definește lobby-ul ca fiind acțiunea unor persoane sau grupuri de persoane, având interese variate, specifice și bine definite, prin care se urmărește influențarea deciziilor luate la nivel politic[2], acțiune care poate interveni fie înainte de adoptarea unei decizii, fie în timpul procesului decizional, fie ulterior adoptării deciziei, în etapa implementării ei.

În concret, lobby-ul ar presupune existența unui contract între persoana fizică sau juridică ce exercită lobby-ul și grupul de interese în numele căruia se exercită acesta. Asemănarea între cele două instituții, lobby-ul și traficul de influență, este de necontestat, însă nuanțele pe care fiecare dintre acestea le prezintă sunt dintre cele mai diferite. Cu precădere, traficul de influență vizează determinarea unei singure persoane (funcționarul public) să adopte o anumită conduită neconformă cu atribuțiile sale de serviciu, pe când lobby-ul se realizează în baza unui contract oneros și învederea atingerii scopului unui grup de interese concret.

  1. LUAREA DE MITĂ

Probabil una dintre cele mai cunoscute infracțiuni comise în rândul parlamentarilor sau a funcționarilor publici în general este luarea de mită. Așa cum e ea descrisă în art. 289 alin. (1) Cod penal, luarea de mită reprezintă „fapta funcționarului public care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri”. Sancțiunea pentru comiterea acestei infracțiuni este „închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta”. Se poate observa așadar periculozitatea și gravitatea acestei infracțiuni în raport cu traficul de influență, putându-se ajunge chiar la pierderea funcției pe care o ocupă făptuitorul la momentul comiterii infracțiunii.

O scurtă lectură a infracțiunii ne duce cu gândul la analiza pe care am realizat-o cu ocazia trecerii în revistă a metodelor de comitere a traficului de influență. Și de această dată avem în vedere un funcționar public, însă acesta nu este influențat de cineva să îndeplinească într-un anume fel un act, ci din proprie inițiativă, decide să accepte (măcar) promisiunea de a primi o recompensă în schimbul servciilor sale. Așadar, este suficient ca un parlamentar să accepte o sumă de bani de exemplu, pentru a comite infracțiunea de luare de mită. O asemănare care se pretează între infracțiunile de corupție rezidă în lipsa de relevanță juridică pe care o prezintă realizarea actului care face obiectul luării de mită sau traficului de influență. Nici de această dată nu este relevant dacă persoana care a fost mituită a dus la îndeplinire promisiunea făcută față de făptuitor și a realizat actul în consecință, cum nu este important nici dacă funcționarul public a primit efectiv recompensa care i-a fost promisă în schimbul serviciilor sale. Întrucât am expus în detaliu aspectele teoretice juridice în analiza traficului de influență, considerăm că nu este necesară reiterarea lor și în cazul luării de mită, dat fiind similitudinile dintre incriminări.

O diferență esențială față de traficul de influență constă în forma de vinovăție cu care parlamentarul poate acționa în cazul luării de mită. Spre deosebire de infracțiunea de la art. 291 Cod penal, unde intenția directă era singura formă de vinovăție sancționată, în ceea ce privește luarea de mită intervine și posibilitatea comiterii faptei prin intenție eventuală (indirectă). Un exemplu edificator în acest sens este cel al senatorului/deputatului care găsește și își însușește un plic care se afla pe biroul său conținând niște bilete de avion și o rezervare la un hotel, știind că nu el a plătit pentru acele bilete , fiindu-i indiferent dacă banii îi sunt destinați ca urmare a îndeplinirii neconforme a unui act de către acesta. Așadar, el acceptă că nu cunoaște în mod concret proveniența acelor bilete și că există posibilitatea ca ei să rezulte dintr-o activitate ilicită pe care acestaa exercitat-o [3].

În acest caz, un impact puternic îl are numărul foarte mare de dosare penale care implică luarea de mită în rândul parlamentarilor. În concret, la momentul actual există numeroși deputați și senatori condamnați sau cercetați penal pentru comiterea acestei infracțiuni. La fel se întâmplă și în cazul membrilor Guvernului, unde avem cazuri de notorietate precum foști prim-miniștri sau miniștri care au fost condamnați în astfel de dosare. Motivele pentru care persoane atât de influente și importante în stat, precum parlamentarii recurg frecvent la comiterea infracțiunii de luare de mită nu își găsesc justificarea în nicio ipoteză pe care ne-am putea-o imagina la acest moment. Ceea ce putem constata însă este faptul că sancțiunea reglementată pentru această infracțiune nu este destul de aspră încât să diminueze numărul de persoane care sunt cercetare pentru aceste fapte.

O întrebare care se pretează însă în acest context este: ce pedeapsă ar fi suficient de severă încât să diminueze numărul de cazuri de luare de mită? Sau mai bine zis, ar fi capabilă o înăsprire de sancțiune să scadă din numărul parlamentarilor care iau mită? Are de fapt vreo importanță această pedeapsă în concepția persoanelor care ajung să comită infracțunea aceasta? Sunt doar puține dintre întrebările care ne trec prin minte când încercăm să justificăm recurgerea parlamentarilor la luare de mită. Adevărul este însă că, atâta timp cât gândirea generală a întregii societăți caută justificări pentru persoanele care comit o astfel de infracțiune, rădăcina problemei nu a dispărut și numărul cazurilor cu siguranță nu va scădea. Luarea de mită de către persoane precum membrii Parlamentului României este o problemă reală, de permanentă actualitate și care trebuie rezolvată de la origine, fără a se încerca justificarea ei într-un mod sau altul.

  1. FALSUL ÎN DECLARAȚII

Completarea neconformă cu realitatea a declarațiilor de avere sau de interese de către parlamentari a fost dintotdeauna un subiect de actualitate, în special în preajma alegerilor parlamentare. Tocmai de aceea ne-am propus să prezentăm infracțiunea pe care aceștia o comit în momentul depunerii declarațiilor false odată cu dosarul de candidatură.

Conform art. 326 Cod penal, infracțiunea de fals în declarații presupune declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unități în care aceasta își desfășoară activitatea în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește la producerea acelei consecințe”. Comiterea falsului în declarații se sancționează cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. De menționat este faptul că în Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice articolul 28 reglementează întocmai situația în care depunerea unei declarații de avere sau de interese necorespunzătoare adevărului constituie infracțiune, după cum urmează:”fapta persoanelor care, cu intenţie, depun declaraţii de avere sau declaraţii de interese care nu corespund adevărului constituie infracţiunea de fals în declaraţii şi se pedepseşte potrivit Codului penal”.

Luând în considerare toate aceste aspecte de ordin legal, dorim să exemplificăm pe scurt unele din rațiunile care ar putea duce la o astfel de completare neconformă a declarațiilor de avere sau de interese. Analiza noastră pornește de la necesitatea ca declarația falsă să producă efecte și deci, consecințe juridice pentru cel care o depune sau pentru altă persoană. În primul rând, cel mai frecvent motiv al completării unei asemenea declarații false de avere este cel al provenienței bunurilor care se declară. Așadar, pentru a evita expunerea la eventuale anchete penale precum cele de spălare a banilor, evaziune fiscală sau luare de mită, unii parlamentari aleg varianta „mai simplă” de a nu-și declara anumite venituri sau proprietăți, expunându-se astfel, de principiu, doar la infracțiunea de fals în declarații. Având în vedere pedepsele pentru această ultima infracțiune și cele menționate anterior, este evident că apare ca fiind „mai avantajoasă” răspunderea penală pentru o infracțiune de fals în declarații decât, spre exemplu pentru o infracțiune de luare de mită. Totodată, bazându-se pe hazard, unii senatori sau deputați completează astfel de declarații considerând că nu există suficiente mijloace de descoperire a falsului respectiv, urmârind să evite în totalitate orice formă de răspundere penală.

Mai mult, în ceea ce privește declarația de interese, odată completată conform realității, poate da naștere anumitor incompatibilități în ceea ce privește candidatura pentru o funcție precum cea de membru al Parlamentului României. Din rațiuni relativ asemănătoare cu cele expuse în paragraful anterior, candidații aleg să nu menționeze în declarația lor de interese aspecte precum funcțiile pe care le ocupă în cadrul unor persoane juridice sau asociații pe care, de cele mai multe ori, le dețin, administrează sau în cadrul cărora sunt asociați. În acest sens, în anul 2014, printr-un comunicat [4] al Agenției Naționale de Integritate (în continuare ANI), s-a adus la cunoștința publicului faptul că 32 de parlamentari (22 de deputați și 10 senatori) au încălcat regimul incompatibilităților, iar 4 dintre ei (3 deputați și un senator) sunt cercetați pentru comiterea infracțiunii de fals în declarații tocmai datorită faptului că au ales să nu menționeze în declarația de interese funcția pe care o exercitau la acel moment.

Așadar, infracțiunea de fals în declarații se comitea în trecut într-o proporție îngrijorător de mare în rândul persoanelor care ocupau funcția de deputat sau senator, fie că era vorba despre fals în declarația de avere sau cea de interese. Actualmente numărul de astfel de cazuri este într-adevăr diminuat, însă nu inexistent. În considerarea numărului mare de cauze legate de falsul în declarații și odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, în anul 2007 s-a înființat ANI, care controlează și verifică din punct de vedere administrativ, averile dobândite în perioada exercitării unor funcții publice, cât și incompatibilitățile incidente odată cu depunerea candidaturilor pentru aceste funcții. Totodată, ANI este și instituția care verifică existența posibilelor conflicte de interese privitoare la funcțiile publice și ocuparea lor de către anumite persoane.

  1. FOLOSIREA FUNCȚIEI PENTRU FAVORIZAREA UNOR PERSOANE

În cele ce urmează vom trata și infracțiunea de conflict de interese, așa cum este ea reglementată de Codul penal, în cadrul articolului 301, sub denumirea de folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane.

Conflictul de interese din Codul penal anterior și-a schimbat denumirea marginală sub egida Codului actual, fiind înlocuit cu folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane. În ceea ce privește conținutul infracțiunilor, acestea se aseamănă într-o proporție considerabilă, singura diferență notabilă fiind legată de modalitatea de executare. În timp ce art. 253 din Codul penal 1968 reglementa și posibilitatea de a comite conflictul de interese prin participarea la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material, art. 301 din actualul Cod penal definește infracțiunea în cauză ca fiind „fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act prin care s-a obținut un folos patrimonial pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv”.

Pentru rațiuni ce țin de inteligibilitatea și coerența textului, în continuare ne vom referi la infracțiunea de folosirea funcției pentru favorizarea unei persoane prin sintagma consacrată de Codul penal anterior și denumirea uzuală, și anume conflictul de interese.

Fiind o infracțiune de serviciu, aceasta afectează credibilitatea pe care parlamentarul o are în fața publicului larg, fiind pusă la îndoială onestitatea acestuia. Este de menționat faptul că infracțiunea s-a dovedit a fi comisă cel mai frecvent de către persoane din mediul politic precum primarii, parlamentarii sau consilierii din cadrul aparatelor administrative centrale sau locale [5]. Conform unui Comunicat al ANI [6], în anul 2015, 32 de foști și actuali parlamentari au fost cercetați pentru comiterea infracțiunii de conflict de interese în modalitatea angajării în cadrul birourilor sau cabinetelor parlamentare a propriilor rude, valoarea contractelor încheiate în acest sens fiind de aproximativ 240.000 euro.

Așadar, una dintre modalitățile de comitere a acestei fapte penale este cea expusă mai sus, fiind actualmente și cea mai practicată, dar nu este nici pe departe singura. Este posibilă, spre exemplu, comiterea infracțiunii de conflict de interese prin încheierea unui anumit contract între parlamentar și o organizație neguvernamentală a cărui președinte/administrator este soțul sau o rudă/afin până la gradul al II-lea cu parlamentarul în cauză.

Probabil una dintre cele mai frecvente infracțiuni comise în rândul parlamentarilor, conflictul de interese este o problemă reală cu care sistemul politic din România se confruntă de foarte mult timp, aceasta fiind de notorietate încă din timpul marilor clasici, I. L. Caragiale expunând într-o manieră tragicomică această problemă în operele sale. Aparent, nici în zilele noastre, sancțiunea care se impune pentru comiterea conflictului de interese (închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică pe o perioadă de 3 ani) nu este suficientă pentru a neutraliza acest tip de comportament infracțional, date fiind numerele foarte mari de cauze de pe rolul instanțelor cu privire la această faptă penală.

  1. ASPECTE TRANZITORII

Luând în considerare analizele infracțiunilor expuse mai sus, și totodată faptul că acestea sunt doar unele dintre cele comise de parlamentari, dorim să învederăm persoanelor la care am făcut referire în acest articol, și anume deputaților și senatorilor, unele aspecte care exced normelor juridice.

În primul rând, este de recomandat a avea mereu în vedere că cetățenii români și-au exprimat, prin vot, încrederea în puterea legislativă, încredere care este extrem de importantă pentru o persoană din viața politică, și care îi poate asigura acesteia continuitatea sau vremelnicia în domeniu.

În al doilea rând, apreciem ca necesare prudența și onestitatea în luarea tuturor deciziilor, fie ele de ordin politic sau nu, având în vedere că săvârșirea unei infracțiuni de către un parlamentar este considerabil mai gravă decât aceeași infracțiune comisă de un cetățean de rând, având de cele mai multe ori repercursiuni suplimentare, precum lipsa de încredere a poporului român în propriul sistem politic și legislativ.

Pentru a observa și înțelege mai bine repercursiunile la care am făcut referire și diferențele de tratament în ceea ce îi privește pe parlamentari, avem în vedere un articol viitor despre aspectele procedurale care se aplică în cazul comiterii oricărei infracțiuni de către senatorii și deputații din cadrul celor două camere ale Parlamentului României.

Adnotări   [ + ]

1. www.pna.ro
2. https://www.profit.ro/taxe-si-consultanta/prima-decizie-legea-care-reglementeaza-lobby-ul-in-romania-a-fost-semnata-18924177
3. S. Bogdan, D. A. Șerban, Drept Penal Partea Specială, Infracțiuni contra patrimoniului, contra autorității, de corupție, de serviciu, de fals, și contra ordinii și liniștii publice, Editura Universul Juridic, București, 2020, p. 276
4. https://www.integritate.eu/Comunicate.aspx?PID=20&NewsID=1514
5. S. Bogdan, D. A. Șerban, Drept Penal Partea Specială; Infracțiuni contra patrimoniului, contra autorității, de corupție, de serviciu, de fals, și contra ordinii și liniștii publice, Editura Universul Juridic, București, 2020, p. 426
6. https://www.integritate.eu/Comunicate.aspx?PID=20&NewsID=2033

Distribuie:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Aplică pentru a publica

Dacă vrei să susții excelența în dreptul penal și în același timp vrei să diseminezi informații interesante și originale din domeniul dreptului penal, nu ezita să ne contactezi pentru a publica pe această platformă.

Scrie un mesaj

Informații de contact

Scrie un mesaj

Ultimele Articole