Light
Dark

Rolul actual al unităţii de subiect pasiv în raport cu infracţiunea continuată

Acest articol își propune să evidențieze dificultățile care pot fi întâmpinate în aplicarea ultimelor decizii ale Curții Constituționale privind unitatea de subiect pasiv în raport cu infracțiunea continuată și în ce măsură numărul victimelor contribuie la încadrarea juridică a faptei. Analiza acestor decizii și expunerea unor exemple relevante conduc la înțelegerea contextului legal actual și la conștientizarea consecințelor injuste pe care le poate genera.
  1. Reglementarea infracțiunii continuate

     Infracțiunea continuată este o formă a unității legale, expresie a voinței legiuitorului de a reuni mai multe acțiuni sau inacțiuni, care pot fi considerate fapte tipice distincte, într-o infracțiune unică. Această instituție, reglementată în partea generală a Codului penal, este sursa mai multor dezbateri și controverse recente, atât la nivel doctrinar cât și jurisprudențial. O infracțiune este continuată când îndeplinește anumite condiții specifice: să existe o pluralitate de acțiuni sau inacțiuni săvârșite la diferite intervale de timp; fiecare dintre acestea să prezinte conținutul aceleiași infracțiuni; să fie săvârșite de același subiect activ și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale. Principala problemă care suscită dezbateri ţine de unitatea subiectului pasiv ca o trăsătură a infracţiunii continuate, deciziile Curţii Constituţionale în privinţa acestui subiect fiind cele care au dat naştere multor discuţii şi controverse care merită analizate. Ce presupune această condiție este ca fiecare acțiune sau inacțiune din structura infracțiunii continuate să fie îndreptată împotriva aceleiași persoane. Pentru identitate de rațiune și datorită asemănărilor dintre cele două, aspectele expuse mai jos sunt aplicabile și în cazul unității naturale colective, un concept doctrinar prin care se definește acea formă a unității naturale de infracțiune caracterizată de faptul că acțiunea care intră în structura sa se compune dintr-o pluralitate de acte materiale [1].

      Pentru a înţelege întregul context, punctul de pornire va fi Codul penal 1968, în care se prevedea că infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni [2]. Potrivit acestui text, instanţele au creat o jurisprudenţă prin care se făcea distincţia între infracţiuni contra persoanei şi infracţiuni contra patrimoniului, unitatea subiectului pasiv reprezentând o condiţie pentru reţinerea infracțiunii continuate doar în cazul primei categorii. Trebuie evidenţiat că această distincţie făcută în practică nu avea un suport normativ, ci era doar o optică a instanțelor de judecată existentă înainte de apariţia Codului penal. Astfel, s-a reținut o singură infracțiune de furt calificat în formă continuată, în cazul unui inculpat care a pătruns într-un service auto, de unde a furat patru anvelope și a încercat să sustragă bunuri dintr-un autoturism aflat în incinta unității respective, având reprezentarea faptului că autoturismul aparținea unei persoane diferite față de unitatea de la care a sustras anvelopele. În motivare, instanța a arătat că „în cazul infracţiunilor contra patrimoniului, cum este cazul infracţiunii de furt, nu are relevanţă, sub aspectul încadrării juridice, faptul că, în acelaşi timp şi loc, sunt sustrase bunuri din patrimonii diferite[3].

      Referitor la infracțiunile contra persoanei, pe baza aceleiași distincții făcute în practică, o altă instanță a schimbat încadrarea juridică a unei fapte din tentativă de viol în formă continuată, în șapte tentative distincte de viol aflate în concurs, având în vedere că inculpatul a atacat șapte victime diferite[4].

     După data de 1 februarie 2014, conform art. 35 alin. (1) C. pen., definiţiei infracţiunii continuate expusă mai sus i s-a adăugat sintagma „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv”. De aici au  rezultat disproporţiile majore între faptă comisă şi pedeapsă aplicată în mod efectiv, fiindcă aceeași condiție s-a impus atât infracțiunilor contra persoanei cât și celor contra patrimoniului.

      În prezent, sintagma adăugată în 2014 în reglementarea infracțiunii continuate este considerată neconstituțională. Etapele care au condus la această concluzie și consecințele de ordin practic care decurg din jurisprudența recentă a Curții Constituționale în acest sens, fiind supuse unei analize în cele ce urmează.

  1. Controverse de ordin constituțional

      Inițial, o excepţie de neconstituţionalitate[5] a fost ridicată cu ocazia soluţionării unei cauze penale referitoare la stabilirea vinovăţiei unui inculpat sub aspectul săvârşirii a 46 de infracţiuni de înşelăciune, a 46 de infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi a 46 de infracţiuni de fals informatic, incriminate în art.244, art.322 și art. 325 C. pen. Or, este evident cum într-o asemenea situaţie, sintagma defectuoasă din art. 35 C. pen. determina instanţa să calculeze o pedeapsă conform regulilor de la concurs, ceea ce ar fi excesiv, având în vedere că faptele au fost săvârşite sub aceeaşi rezoluţie infracţională şi că pedeapsa rezultantă ar fi fost 26 de ani de închisoare pentru un prejudiciu de aproximativ 22.000 de lei. Tocmai aceste aspecte au convins Curtea Constituțională a României (în continuare CCR) să considere sintagma nou adaugată neconstituţională prin decizia nr. 368/2017. Ca urmare a acestei decizii, s-a revenit la practica judiciară existentă sub imperiul codului anterior, mai precis, la interpretarea diferențiată privind reținerea formei continuate în funcție de natura infracțiunii: contra persoanei sau contra patrimoniului. 

       Însă, considerăm discutabil faptul că instanţa constituţională nu s-a oprit aici şi prin alte două decizii ulterioare a atribuit articolului 35 C. pen. o interpretare contradictorie raportat la cea anterioară. Pentru a rezuma situaţia, în 2017, Curtea susţinea că urmarea constatării neconstituţionalităţii sintagmei „şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv„, din cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (1)  C. pen. este  revenirea la soluţia adoptată de practica judiciară sub reglementarea anterioară, în sensul existenţei unei compatibilităţi limitate între infracţiunea continuată şi pluralitatea de subiecţi pasivi[6].

      Ulterior, CCR a statuat că „prin menţinerea condiţiei săvârşirii infracţiunii continuate împotriva aceluiaşi subiect pasiv, în cazul infracţiunilor contra persoanei, textul criticat încalcă Decizia Curţii Constituţionale nr. 368 din 30 mai 2017[7].” Şi pentru a clarifica argumentația din prezenta decizie, în 2019, Curtea işi reiterează argumentația susţinută în anul 2018, stabilind că „în urma pronunțării  Deciziei nr.368 din 30 mai 2017, reperul diferenţiator între infracţiunea continuată şi concursul de infracţiuni este, în mod exclusiv, unitatea rezoluţiei infracţionale, […] astfel că opţiunea […] de a stabili reţinerea formei continuate a infracţiunii când faptele sunt săvârşite împotriva aceluiaşi subiect pasiv în cazul infracţiunilor contra persoanei, încalcă Decizia nr. 368 din 30 mai 2017.[8]În ciuda acestor susțineri, așa cum am evidențiat mai sus, opinia exprimată prin decizia 368/2017 a fost diferită, iar în motivările următoarelor decizii, Curtea pare să uite ce a susținut anterior.

      În acest context, se pune problema existenței unui reviriment jurisprudențial deliberat deoarece nu se poate nega că modificarea opiniei instanţei de contencios constituţional este un fenomen firesc într-o societate în continuă schimbare, care are nevoie de reglementări şi interpretări ale acestora care să se plieze pe necesităţile curente. Însă, ca o asemenea modificare să fie o evoluție benefică și o dovadă a adaptabilității Curții la cerințele actuale, trebuie să se încadreze în anumite limite. Pentru a nu exista pericolul încălcării principiului securității juridice și pentru ca interpretarea dinamică a unei norme să nu fie imprevizibilă, în cazul oricărui reviriment jurisprudențial, „condiția formală, prealabilă este existența precum și necesitatea unei alternative de interpretare[9].” Credem că deciziile analizate nu reprezintă un veritabil reviriment jurisprudențial realizat prin reconsiderarea voită și în profunzime a interpretărilor anterioare, întrucât într-un interval de timp destul de scurt, CCR a ales, nu doar să-şi schimbe radical opinia, dar şi să uite ceea ce a susţinut cu claritate în anul precedent. Considerăm că lipsa unei motivări a schimbării de interpretare intervenită între decizia din 2017 și cea din 2018, sugerează și lipsa intenției de a inova jurisprudența.

  1. Consecințele deficiențelor de ordin normativ

       Fără a a aborda în mod exhaustiv și detaliat această problematică, trebuie subliniată miza condiţiei de validatate a unităţii subiectului pasiv, mai exact faptul că aceasta poate face diferenţa între reținerea unei singure infracţiuni în formă continuată şi a unui concurs de infracțiuni, iar urmările se resimt destul de puternic în cuantumul pedepsei stabilite. Se creează situaţii în care disproporţiile sunt vădite, iar judecătorul este limitat de textul de lege. Astfel, cadrul normativ actual, privit prin prisma deciziilor relatate succint supra, oferă şansa la un tratament mult mai blând pentru orice inculpat, indiferent de numărul victimelor, iar efectele pot fi paradoxale având în vedere că un om având o rezoluţie infracţională unică privind o serie de omoruri, de exemplu, poate reprezenta un pericol mai mare pentru societate decat un infractor fără un plan aşa bine pus la punct, dar care acţionează fiind ghidat de impulsuri de moment şi totuşi,  primul va primi o pedeapsă unică, iar al doilea, un cumul de pedepse.

       În ciuda opiniei Şcolii de la Cluj, care a afirmat cu fermitate că “nu se justifică soluţii diferite după cum este vorba de infracţiuni contra persoanei sau contra patrimoniului, iar unitatea subiectului pasiv condiţionează unitatea infracţiunii continuate indiferent de natura acesteia[10], considerăm că decizia  CCR nr.368 din 2017, interpretată în lumina jurisprudenţei şi doctrinei anterioare, reprezintă rezolvarea cea mai echilibrată. Într-adevar, necesitatea acestei condiţii nu poate fi negată în materie de infracţiuni contra persoanei, dar revenind la situaţia care a dus la admiterea neconstituţionalităţii acestei sintagme (cea în care inculpatul a săvârșit 46 de infracţiuni de înşelăciune, 46 de infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi  46 de infracţiuni de fals informatic [11]), există cazuri în care aplicarea regulilor de la concurs creează un sentiment puternic de inechitate. Sunt acele ipoteze în care nu e suficientă o interpretare făcută strict în baza literei legii și în care o reflectare a spiritului legii în reglementare ar fi benefică.

      Pentru a observa mai clar efectele inechitabile pe care aceste decizii le pot genera, considerăm necesară expunerea unui exemplu concret. Într-o speţă recentă, inculpatul, un şofer de autobuz şcolar din Bacău, a fost acuzat pentru agresiune sexuală faţă de 4 minore cu vârste cuprinse între 9 şi 13 ani. Comportamentul său în relaţie cu victimele avea puternice conotaţii sexuale: a încuiat autobuzul şi a tras perdelele pentru a rămâne singur cu victimele în diferite ocazii. Din delcaraţiile fetelor şi expertizele întocmite de psihologi reiese în mod clar că acest comportament al bărbatului a fost sursa unor traume puternice pentru cele 4 minore. Într-o astfel de cauză [12], Curtea de Apel Bacau a dispus schimbarea încadrării juridice stabilite de prima instanţă din 4 infracţiuni de agresiune sexuală săvârşite în concurs real într-o singură infracţiune săvârşită în formă continuată. În motivare, printre temeiurile acestei sentinţe, se regăsea şi una dintre deciziile Curții Constituționale referitoate la neconstituţionalitatea sintagmei “și împotriva aceluiași subiect pasiv”. Am  punctat câteva detalii concrete ale speţei, pentru a evidenţia (cu riscul de a deveni poate prea subiectivi) cum situaţia unui inculpat care reprezintă un grad ridicat de pericol pentru societate a fost uşurată prin intermediul unor interpretări legislative cu forţă obligatorie. Din păcate, nu e greu de imaginat un caz similar în care agresiunea sexuală devine viol, în timp ce vieţile distruse devin numere irelevante.

      Pentru a nu se mai ajunge la astfel de nedreptăţi, care înainte erau evitate tocmai prin distincţia care se făcea între infracţiunile contra persoanelor şi cele contra patrimoniului în aplicarea articolului 35 C. pen., trebuie înţeles că de esenţa infracţiunii continuate  este, printre alte elemente,  unitatea rezoluţiei infracţionale. Mai mult decât atât, acum ne aflăm în punctul în care criteriul unității subiectului pasiv mai poate fi utilizat de judecători  doar pentru a verifica dacă sunt sau nu  îndeplinite celelalte condiții ale infracțiunii continuate, precum unitatea rezoluției infracționale. Mai exact, în cazurile de infracţiuni contra persoanelor, numărul victimelor poate contribui într-un mod decisiv la determinarea unicităţii rezoluţiei. Revenind la cazul şoferului din Bacău, având în vedere că acesta a avut un număr limitat de victime şi că restul elevelor nu luaseră la cunoştinţă de comportamentul abuziv al bărbatului, se poate argumenta în sensul în care identitatea fiecărui subiect pasiv în parte era importantă şi prin urmare a existat  câte o rezoluţie separată pentru fiecare, iar astfel s-ar putea realiza o încadrare juridică în baza art. 39 C. pen., cu o pedeapsă calculată  potrivit regulilor de la concursul de infracțiuni.

     Este adevărat că asanarea acestei condiţii conferă un grad de independenţă mai mare judecătorilor, dar totodată, credem că dă naştere unei tentaţii de a ignora unul dintre elementele definitorii ale infracţiunii, subiectul pasiv. Se ajunge astfel la situația în care se face o încadrare juridică analizându-se valoarea socială ocrotită (fie că e vorba despre viaţă, ori libertate sexuală), dar este ignorat numărul persoanelor titulare ale valorii respective. Este ca şi cum justiţia ar fi înfăptuită exclusiv în baza unor principii abstracte, fără a se conştientiza importanţa şi însemnătatea vieţii fiecărui om în parte.

  1. Considerente finale

        Aşadar, limita dintre un concurs de infracțiuni şi o infracţiune simplă nu mai este determinată de numărul subiecţilor pasivi, conform ultimelor decizii ale CCR  în această materie. Opinăm că pe cât de benefic poate fi acest aspect pentru cazurile în care se săvârşesc multiple fapte de o mai mică gravitate, pe atât de nociv poate fi pentru faptele de o natură mai gravă. De aceea rămâne responsabilitatea instanţelor să nu ignore niciun element de fapt şi să ia în considerare relevanţa identităţii victimelor în fiecare caz concret, înainte de a lua o decizie.

      Credem ca e de datoria legiuitorului să amelioreze lipsurile reglementării actuale ale căror efecte au fost prezentate anterior. O potențială soluție ar fi condiționarea existenței infracțiunii continuate de unicitatea subiectului pasiv doar în ipotezele în care respectivele acțiuni aduc atingere vieții, libertății, sănătății și integrității fizice sau psihice a persoanei. Un text de lege construit în această manieră, similar cu interpretările consacrate  în practica judiciară, ar trasa o limită clară în privința incidenței unității subiectului pasiv. Un argument in favoarea unei astfel de incriminări ține de semnificația sentimentului de dreptate, privită nu atât ca o valoare intangibilă a societății, ci ca o nevoie a victimei. Mai exact, o infracțiune contra persoanei trebuie să fie mai riguros pedepsită pentru a se crea acest sentiment, față de o infracțiune care lezează alte valori sociale. Astfel, acoperirea prejudiciului cauzat prin comiterea infracțiunii de vătămare corporală a cărei consecință e o infirmitate și care implică suferințe reale și dificil de cuantificat, are o semnificație cu totul diferită față de acoperirea prejudiciului cauzat de un  furt, prin restituirea bunurilor sustrase. În prima situație, pedepsirea propriu-zisă a făptuitorului este esențială, comparativ cu a doua ipoteză, în care restituirea bunurilor aduce o mai mare satisfacție. 

Adnotări   [ + ]

1. F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal Partea generală, vol. II,  Ed. Universul Juridic, București, 2018, p.11.
2. Art. 41 alin.(2), C. Pen. 1968.
3. C. Ap. Brașov, dec. nr. 453/R/2005, disponibilă pe https://sintact.ro/#/.
4. Jud. Hunedoara, sent. nr. 193/2012, disponibilă pe  https://sintact.ro/#/.
5. CCR , dec. nr. 368/2017  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi ale art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, disponibilă pe https://sintact.ro/#/.
6. Ibidem.
7. CCR, dec. nr.  650/2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor[…] pct. 5 [cu referire la art. 35 alin. (1) […], disponibilă pe https://sintact.ro/#/.
8. CCR, dec. nr. 466/2019 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, disponibilă pe https://sintact.ro/#/.
9. A. Varga, Opinia separată- sursa revirimentului jurisprudențial, 2017, lucrare prezentată în cadrul conferinței internaționale „Un sfert de secol de constituționalism” disponibilă la https://www.researchgate.net/.
10. F. Streteanu, D. Niţu, Drept Penal partea generala, vol II, Ed. Universul Juridic, 2018, p.50.
11. CCR, dec. nr.368/2017[…]din dosarul 64D/2016
12. C. Ap. Bacău, dec. nr. 1407/2018, disponibilă pe https://sintact.ro/#/.

Distribuie:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Aplică pentru a publica

Dacă vrei să susții excelența în dreptul penal și în același timp vrei să diseminezi informații interesante și originale din domeniul dreptului penal, nu ezita să ne contactezi pentru a publica pe această platformă.

Scrie un mesaj

Informații de contact

Scrie un mesaj

Ultimele Articole