Light
Dark

Testul admisibilităţii examenului poligraf. Adevăr sau minciună?

Din cauza numeroşilor factori care influenţează rezultatul testării poligraf, acest mijloc de probă ridică numeroase semne de întrebare în legătură cu admisibilitatea lui în cauzele penale. Deşi ar fi hazardat a se afirmă că mijlocul de probă al examenului poligraf este inadmisibil per se în procesul penal, prezenta lucrare invită la reflecţie cu privirea la fiabilitatea probei obţinute prin testul poligraf.

I.                  Perspectivă diacronică

Încă din timpuri îndepărtate, organele de anchetă ale statului au utilizat metode elaborate de detectare a minciunilor care implicau în principal tortura. De exemplu, în Evul Mediu s-a folosit apă fiartă pentru a detecta minciuna, deoarece se credea că bărbații cinstiți ar rezista mai bine la aceste tratamente, decât cei care ascund adevărul. Dispozitivele timpurii pentru detectarea minciunilor includ o invenție a lui Cesare Lombroso din 1895, utilizată pentru a măsura modificările tensiunii arteriale pentru cazurile poliției, un dispozitiv al lui Vittorio Benussi din 1904 folosit pentru măsurarea respirației și un proiect abandonat de americanul William Marston care a folosit tensiunea arterială pentru a examina deținuții germani de război (POW). Aparatul lui Marston a indicat o puternică corelație pozitivă între tensiunea arterială sistolică și minciună. Marston a scris a doua lucrare despre concept în 1915, când și-a terminat studiile [1].

În pofida contribuțiilor predecesoriilor săi, Marston se autointitula „tatăl poligrafului„. El a rămas principalul avocat al dispozitivului, făcând lobby pentru utilizarea lui în instanțele de judecată. În 1938 a publicat o carte, The Test Detector Lie, în care a documentat teoria și utilizarea dispozitivului. Tot în anul 1938, a apărut într-o compania de publicitate a companiei Gillette, susținând că poligraful a arătat că lamele Gillette erau mai bune decât concurența.

Un dispozitiv care înregistrează atât tensiunea arterială, cât și răspunsul galvanic al pielii a fost inventat în 1921 de către dr. John Augustus Larson de la Universitatea din California. Aparatul a fost utilizat pentru prima dată în activitatea de aplicare a legii de către Departamentul de Poliție Berkeley, sub conducerea șefului său de poliție, August Vollmer [2].

O îmbunătăţire a eficienţei şi performanţei a acestui dispozitiv a fost realizată de Leonarde Keeler. Keeler a actualizat dispozitivul făcându-l portabil și a adăugat răspunsul galvanic al pielii la acesta în 1939. Dispozitivul său a fost apoi achiziționat de FBI și a servit drept prototip al poligrafului modern.

Au fost dezvoltate, ulterior, mai multe dispozitive asemănătoare versiunii poligrafice a lui Keeler, printre care Psihograful Berkeley, un înregistrator de tensiune arterială-puls-respirație brevetat de C. D. Lee în 1936 și Darrow Behavior Research Photopolygraph, care a fost elaborat și destinat exclusiv experimentării comportamentului de cercetare.

Un dispozitiv care a înregistrat activitatea musculară care însoțea modificările tensiunii arteriale a fost dezvoltat în 1945 de către John E. Reid, care a susținut că ar putea fi obținută o mai mare precizie prin înregistrarea simultană a acestor înregistrări cu înregistrările standard de tensiune arterială-puls-respirație.

În România, pe lângă testările clasice cu ajutorul tehnicilor poligraf făcute compartimentele tehnico-științifice ale poliției, există şi diferite laboratoare particulare pentru efectuarea examinării, cel puțin la nivel experimental[3].

II.               Natura juridică a mijlocului de probă

În actuala legislaţie procesual penală, testarea poligraf nu se regăseşte enumerată printre mijloacele probă. Potrivit art. 97 alin. (2) C. pr. pen. proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, declaraţiile părţii civile sau ale părţi responsabile civilmente, declaraţiile martorilor , înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă sau orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. Aceasta este o enumerare enunţiativă, deoarece prevederea conform căreia este permis ca mijloc de probă absolut orice mijloc care nu este în afara normelor legale face imposibilă o înşiruire exhaustivă a mijloacelor de probă [4].

În practică, atunci când se dispune efectuarea unei testări poligraf, se dispune de fapt efectuarea unei „constatări tehnico-ştiinţifice criminalistice având ca obiect testarea poligraf”, având ca sediu legal art. 172 şi art. 1811 C. pr. pen. Organele de urmărire penală nu acordă o atenţie majoră terminologiei, fiind situaţii când se dispune o „expertiză” sau „constatare tehnico-ştiinţifică”. Există însă diferenţe multiple între un raport de constatare tehnico-ştiinţifică şi o expertiză. Spre exemplu, se poate constata absența unor garanții procesuale menite să asigure caracterul echitabil al procedurii, în cazul constatărilor tehnico-ştiinţifice, precum faptul că: nu este prevăzut dreptul părților și a subiecților procesuali principali de a fi încunoștințați despre obiectul constatării şi de întrebările la care specialistul trebuie să răspundă, nu pot să facă observaţii cu privire la aceste întrebări şi să ceară modificarea sau completarea lor, nu este prevăzut dreptul părților și al subiecților procesuali principali de a fi încunoștințați și de a participa la efectuarea constatării, nu este prevăzut dreptul ca, la efectuarea constatării, să participe experți/specialiști autorizați, numiți la solicitarea părților sau subiecților procesuali principali, pentru a asigura atât dreptul la apărare, cât şi acurateţea concluziilor şi nu este prevăzută posibilitatea formulării de obiecțiuni la raportul de constatare sau nu este prevăzută posibilitatea efectuării unui supliment de constatare ori chiar a unei noi constatări. Constatarea trebuie să asigure standardul probei în procesul penal şi să fie efectuată de un specialist într-un mod transparent.

III.            Fiabilitatea probei obţinute în urma testării poligraf raportat la standardul probei

Tehnica poligraf se bazează pe studiul indirect al emoţiilor prin depistarea reacţiilor activatorii generale, cum ar fi : „modificările activității cardiovasculare, manifestate în ritmul și amplitudinea pulsului, precum și în tensiunea arterială, modificarea caracteristicilor normale ale respirației care, în prezența emoției, devine neregulată și mai grea, modificarea rezistenței electrice a pielii, denumită reacția electrodermică (R.E.D.), modificarea caracteristicilor normale ale vocii, funcția fonatorie influențată de schimbarea tremurului fiziologic al mușchiului aparatului fonorespirator, încercând să coreleze aceste stări cu sinceritatea răspunsului la o anumită întrebare”[5].

Această tehnică prezintă numeroase neajunsuri pentru o oferi un rezultat concludent şi corect, fiind constestat de majoritatea doctrinei şi interzis ca mijloc de probă în majoritatea sistemelor procesual penale[6].

Rezultate testului poligraf sunt uşor influenţate de numeroşi factori precum: „neconștientizarea posibilității de detectare manifestată, de regulă, la subiecții cu nivel de şcolarizare redus și IQ foarte scăzut ori cu responsabilitate socială scazută, îndoieli față de exactitatea aparatului, competența examinatorului ori condițiile în care se efectuează examinarea, concretizată în tensiunea emotivă sau nervozitatea ridicată a unui subiect sincer, nemulțumirea sau resentimentul unui subiect sincer față de examinarea cu aparatura poligraf, hiperanxietatea, ce poate fi rezultată din problemele personale ale subiectului, teama pentru implicarea în fapta cercetată, extinderea investigației asupra altor fapte sau orice alte cauze de natură a conduce la un nivel ridicat de anxietate, implicarea în alte fapte sau infracțiuni similare – subiectul este sincer cu privire la fapta în curs de cercetare, dar, fiind implicat în alte fapte, este dominat de un complex de culpabilitate, incomoditatea fizică și psihică din timpul examinării, rezultată din teama subiectului de o posibilă durere fizică produsă de aparat, presiunea exercitată de manșonul de tensiune arterială – puls sau de tubul pneumograf, etc., responsabilitatea pe care o trăiește subiectul cu privire la nerespectarea atribuțiilor de serviciu, favorizând comiterea infracțiunii de către o altă persoană, anchetarea excesivă a subiectului anterior examinarii (de exemplu, anchete prelungite și obositoare ori acuzațiile aduse subiectului), numărul prea mare de întrebări sau prea multe teste administrate subiectului într-o singură examinare”[7].

În jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că examinarea cu “testul poligraf, nu trebuie supraestimată în condițiile în care această tehnică, pe de o parte, nu face parte din mijloacele de probă prevăzute în art. 64 – actual 97 – C. proc. pen., el neputând prezenta o certitudine privind vinovăția ori nevinovăția inculpatului, iar pe de altă parte, de cele mai multe ori, este imperfect, dependent de o multitudine de factori cum ar fi emotivitatea uneori crescută, nervozitate, deficiențe psihice, etc. Concluziile testului poligraf nu pot fi considerate ca furnizând probe, în sensul procesual al noțiunii, întrucât poligraful nu este, așa cum s-a arătat, mijloc de probă”[8].

După cum a constatat şi instanţa supremă, testul poligraf prezintă o prea mare imprecizie pentru a putea fi calificat drept mijloc de probă per se. Mai mult, un raport de constatare pentru a avea o valoarea juridică trebuie să fie efectuat de către un specialist autorizat şi prin mijloace autorizate prevăzute de lege.

Deşi, în majoritatea cazurilor expertul criminalist este autorizat cu atestat în domeniul “Detecţia Comportamentului Simulat (poligraf)” cu brevet în acest sens, aparatul poligraf utilizat nu are în numeroase situaţii acreditarea necesară RENAR [9] . Pe lângă toate deficienţele pe care le prezintă aceasta testare, dacă aparatul prin care s-a efectuat testarea nu a fost nici acreditat în condiţiile legii, pentru a putea îndeplini standardul ştiinţific care îl face a fi apt să fie considerat o constatare tehnico-ştiinţifică, aşa cum este ea prevăzută de art. 172 C. pr. pen., proba obţinută ar trebui exclusă. Făcând o paralelă cu sistemul common law, în majoritatea statelor este inadmisibilă proba obţinută prin efectuarea testului poligraf, tocmai din cauza lipsei unei acreditări ştiinţifice a aparatului. În acele state proba este inadmisibilă deoarece aparatul poligraf nu este apt să promoveze testul de acreditare efectuat de o comisie ştiinţifică, prin intermediul căruia se verifică acurateţea acestuia (Frye Test)[10].

Relevantă în acest sens este o decizie din Germania, unde Curtea Federală de Justiție din Germania a hotărât că „dovezile bazate pe poligraf sunt în mod inerent neconvingătoare și nu pot fi admise în instanțele de judecată. Cererile acuzării sau apărării de a efectua teste poligraf vor fi respinse în toate situațiile”[11].

Cu atât mai mult, în situaţia în care aparatul poligraf nu are acreditare RENAR, din cauza lipsei oricărei garanţii în respectarea standardelor ştiinţifice şi preciziei necesare constatării tehnico-ştiinţifice, neavând garanţia calibrării corespunzătoare a acestuia, mijlocul de probă este inadmisibil.

Alţi autori au considerat că acest mijloc de probă este “inadmisibil prin natura lui”[12] din cauza încălcării principiului loialităţii administrării probelor. Conform art. 101 alin. (2) C. pr. pen. nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei interdicţia aplicându-se chiar dacă persoana îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare. Testarea cu aparatul poligraf se circumscrie perfect normei menţionate, deoarece chiar dacă o persoană îşi dă consimţământul pentru efectuarea unui test poligraf, metoda de ascultare afectează relatarea liberă şi conştientă a persoanei, aceasta fiind supusă controlului unui aparat care îi verifică reacțiile activatorii generale.

IV.            Concluzii

Din cauza numeroşilor factori care influenţează rezultatul testării poligraf, acest mijloc de probă ridică numeroase semne de întrebare în legătură cu admisibilitatea lui în cauzele penale. Deşi ar fi hazardat a se afirmă că mijlocul de probă al examenului poligraf este inadmisibil per se în procesul penal, prezenta lucrare invită la reflecţie cu privirea la fiabilitatea probei obţinute prin testul poligraf.

Într-o societate sedusă de evoluţia ştiinţifică, având în vedere că au apărut numeroase metode tehnologice de depistare a comportamentului nesincer, despre care am facut vorbire cu altă ocazie[13], admisibilitatea şi fiabilitatea acestor mijloace de probă trebuie să fie în acord cu standardul probei în procesul penal şi principiul loialităţii administrării probelor, corolar al principiului legalităţii.

Convingerea judecătorului ar trebui să se formeze doar pe baza unor probe obţinute prin mijloace de probă care îndeplinesc standardul probei în procesul penal. Cercetarea fiabilităţii probelor trebuie să fie un imperativ pentru organele judiciare, o soluție de condamnare putând fi pronunțată doar atunci când probele de vinovăție sunt apte să răstoarne prezumția de nevinovăție, indiferent de aparențele de prezumție faptică.

Adnotări   [ + ]

1. M. Ganapati, D Prakash, M. S. Ramadurg, Scientific and legal procedure of polygraph test, Journal of Bio Innovation, Vol 2, Nr. 1, 2013, ISSN 2277-8330.
2. T. Butoi, Psihologie judiciară: curs universitar: abordări teoretice și practice, Editura Trei, București, 2012, p. 273.
3. V. Nester, Valoarea probatorie a testării cu aparatura poligraf în dreptul românesc și în alte state. Vulnerabilitățile testării, publicat la 03.11.2016 pe site-ul www.juridice.ro.
4. N. Volonciu, coord., Noul cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 230.
5. E. Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. a VI-a, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 484.
6. A se vedea Comisia de evaluare a mijlocului ştiinţific de probă al Poligrafului, Lie detectors and detection la https://www.nap.edu/read/10420/chapter/1#ii.
7. V. Nester, op. cit..
8. Decizia nr. 1894/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală.
9. Organizaţie neguvernamentală, fără scop lucrativ, constituită pe baza prevederilor Legii 21/1924, cu modificările ulterioare, personalitatea juridică fiindu-i recunoscută prin Sentinţa Civilă nr. 1966 din 07.08.1990 (dosar 1975/PJ/1990) a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Asociaţia este recunoscută oficial ca organism naţional de acreditare unic, in temeiul OG 23/ 2009 şi in baza prevederilor Regulamentului (CE) nr.765/2008 şi funcţionează în coordonarea Ministerului Economiei, Comerțului și M
10. Acest standard de admisibilitate a probei a fost instituit prin cauza Daubert v. Merrell Dow Pharmaceuticals, 509 U.S. 579 (1994).
11. Bundesgerichtshof: Entscheidungen vom 17.12.1998, 1 StR 156/98, 1 StR 258/98, apud., V. Nester, op. cit..
12.  Gh.Mateuț, Tratat de procedură penală, Partea generală, Vol.2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 85.
13. A. Şandru, O nouă amenințare asupra dreptului la tăcere. Neuroștiința în detectarea minciunii, publicat pe site-ul www.juridice.ro la 12 ianuarie 2018.

Distribuie:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Aplică pentru a publica

Dacă vrei să susții excelența în dreptul penal și în același timp vrei să diseminezi informații interesante și originale din domeniul dreptului penal, nu ezita să ne contactezi pentru a publica pe această platformă.

Scrie un mesaj

Informații de contact

Scrie un mesaj

Ultimele Articole